- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a 5-a de peste an

Posted By pr. Alessandro Pronzato On February 6, 2010 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Cineva care este dispus să plece

“Am auzit glasul Domnului întrebând: “Pe cine să trimit, și cine va merge pentru noi?” Eu am răspuns: iată-mă, trimite-mă” (Is. ?, 1-8)

“În cele din urmă, mi s-a arătat și mie ca unei stârpituri, căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol fiindcă am prigonit biserica lui Dumnezeu” (1Cor. 15, 1-11)

“… Isus i-a spus lui Simon: “Nu-ți fie teamă, de acum încolo vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 1-11)

Chiar și Cuvântul poate fi protagonist

În povestirea solemnă a chemării lui Isaia, ceea ce mă impresionează mai mult este strigătul final: “Iată-mă, trimite-mă!” Promptitudinea, disponibilitatea, entuziasmul, lipsa de calcule. Nu pot trece cu vederea nici reversul medaliei, care mă interesează de aproape. Mă voi explica printr-o povestire extrasă dintr-o călătorie în Japonia. Îmi petreceam ore întregi admirând templele Sintoiste cu coridoarele lor vaste. Ceea ce m-a mirat mai mult au fost plantele înflorite, din hârtie și acel număr mare de bilețele atârnate de ramurile acestor plante. Și, din când în când, câte un evlavios, care adăuga pe furiș floricica lui de hârtie.

Despre ce era vorba? Asta am descoperit ceva mai târziu. Credincioșii se apropiau de un fel de oblon, unde, în schimbul unei modeste sume de bani, primeau de la preoți răspunsul divinității referitoare la viața lor, scris pe o bucată de hârtie. După aceea, se retrăgeau într-un colț și citeau cu atenție acel răspuns. Când răspunsul era favorabil și-l puneau în buzunar, vădit satisfăcuți. Dar dacă răspunsul nu le era pe plac, bilețelul era împăturit într-un anumit fel și era atârnat pe una din plantele din incinta templului. Acesta însemna un fel de refuz, o nerecunoaștere a unei sentințe nefavorabile, din care cauză mesajul era retrimis expeditorului.

Eu mă distram urmărind mai ales gesturile acelora care-și rețineau bilețelul cu răspunsul favorabil al divinității. După câteva ore de observații, acum eram în stare de a recunoaște după trăsăturile feței celui interesat, dacă destinatarul își reținea biletul sau apuca în direcția copacilor înfloriți. Aici gluma nu are nici un rost, pentru că și în viața noastră a tuturor există “copacul refuzurilor”. În fiecare dimineață ar trebui să ne prezentăm înaintea Domnului, nu pentru a obține o prorocie referitoare la viitorul nostru, ci cu scopul de a primi porunci pentru ziua respectivă. Ce anume vrea El de la mine. Ceea ce așteaptă de la mine, de la noi. Suntem creștini, deci, trebuie să fim totdeauna la dispoziția Lui în vederea unei anumite misiuni. Obligații plăcute și altele mai puțin plăcute… Propuneri simpatice și altele prea puțin simpatice.

Domnul, așa cum este imprevizibil în hotărârile Sale, tot la fel de imprevizibil este și atunci când încredințează misiuni zilnice. Deseori ne cere să facem anumite lucruri la care nici nu ne-am fi așteptat, și pe care nici nu le-am fi dorit. Cuvântul care îmi este adresat mie, personal, nu conține niciodată numai o simplă mângâiere sau o informație, care să-mi satisfacă curiozitatea. Cuvântul acesta este totdeauna un cuvânt incomod. Dumnezeu nu încurajează niciodată, ci apare teribil de exigent. Nu cere niciodată numai niște simple bagatele. Pretinde lucruri serioase hotărâtoare.

Și iată că aici apare ispita copacului refuzurilor. Ceea ce nu-mi place, ceea ce costă, ceea ce neliniștește prea mult, toate acestea sunt ispitite ce le atârnă acolo, pe acel copac… Dacă la sfârșitul zilei mă gândesc serios asupra tuturor obligațiilor neîmplinite, abia atunci îmi dau seama că acel copac al refuzurilor, este prea încărcat cu angajamente și cu hotărâri care nu au fost duse la îndeplinire. Tocmai acele lucruri la care Dumnezeu ține atât de mult, întrucât erau mai grele, au fost uitate sau trecute cu vederea, neluate în considerație.

Voința Lui era de a merge pe calea cea mai grea. Însă eu am apucat cu cea mai mare grabă pe calea ușurătății. Și din cauza alegerii numai a acelor obligații, care să nu mă incomodeze prea mult, o sfârșesc prin a lipsi la întâlnirile hotărâtoare ale vieții. Sunt bolnav pentru că aleg totdeauna numai acele lucruri care nu-mi fac prea mult rău. Atunci când El vrea să știe precis: “Pe cine să-l trimit?” Și dacă mă aflu prin preajma Lui, fără putința de a mă face nevăzut, atunci îmi iau inima în dinți, înaintez cu pași șovăitori, și oarecum mai mult bâlbâit îi spun: “Dacă nu-i altul, iată-mă trimite-mă pe mine, dar numai cu condiția ca acolo unde mă trimiți să nu dau peste prea multe necazuri!”

În Evanghelia de astăzi putem distinge trei tablouri, cu unul și același subiect: “Puterea Cuvântului”. Mai întâi îl vedem pe Cristos care vestește Cuvântul mulțimii adunată pe malul mării. El predică dintr-o barcă. În al doilea rând Isus îi roagă pe ucenici să mai încerce odată, cu toată truda de peste noapte când nu prinseseră nimic; acum ei cred Cuvântul Său. Iar în cele din urmă, Isus face din Petru un pescar de oameni, vestitor al Evangheliei. Să ne oprim o clipă asupra celui de-al doilea tablou.

Când cuvintele deziluziilor noastre încetează, atunci se aude glasul Lui imperios: “Depărteaz-o la adânc…”, și aruncați-vă mrejele. Credința în cuvântul acela este răsplătită din belșug. Totuși minunea nu constă în plasa plină cu pești, ci s-a săvârșit în clipa când Petru a pronunțat acele cuvinte: “Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” Și așa a și făcut. Exact aici se află minunea, în faptul că a aruncat mrejele numai după Cuvântul Său. Noi vom fi în câștig chiar și atunci când vom fi cu mâinile goale, atâta vreme cât ne încredem în Cuvântul Său și ascultăm de poruncile Lui.

Și iată acum cel de-al treilea tablou: “De acum încolo vei fi pescar de oameni”. Încă un cuvânt imperios, care modifică destinul unui om, al unei persoane. Tocmai acum, când Petru a descoperit trucul, adică taina pescuitului, trebuie să-și părăsească meseria. Va fi pescar de oameni! Aici este vorba de o formulă ambiguă, a cărei semnificație o vom înțelege pe parcurs. Îmi vine în minte imaginea “răbdării” și a “așteptării”. Aici se impune și o precizare. Aici nu este vorba de a ademeni, de a înșela, a momi, a captura…, ci de a arunca mrejele, de a ieși la larg, pentru că adevărata cucerire apostolică este darul libertății. Și încă o observație. Înainte de pescuirea minunată, Petru îi spune lui Isus: “Învățătorule”, iar după pescuire îl numește pe Isus “Domn”. Asta înseamnă că mai întâi ascultă și numai după aceea îi descoperă prezența.

Sfântul Paul, subliniază cele două vorbe, pe care trebuie să-l conjuge apostolul (și fiecare creștin este un apostol, un trimis, un misionar) primire – transmitere. Cuvântul primit și transmis, acceptat și predicat, formează o comunitate al cărui “Crez”, se rezumă în puține cuvinte: Viața pământească, Moartea și Învierea lui Cristos. Referindu-se la propria viață a apostolului, Sfântul Paul, evidențiază următoarele elemente ale chemării: – inițiativa divină (“Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt.”); – răspunsul omului (“Harul său nu a fost zadarnic în mine.”); – coincidența dintre chemare și misiune (“Deci, să predicăm!”).

În toate chemările din cele trei lecturi, omul care este chemat, își descoperă propria lui nedestoinicie, păcatul și propria-i ticăloșie. Isaia în fața Sfântului exclamă: “Sunt pierdut, pentru că sunt un om cu buzele spurcate.” Sfântul Paul se recunoaște ca un fel de stârpitură, la gândul că mai înainte persecutase Biserica lui Dumnezeu. Petru îl roagă pe Domnul: “Depărtează-te de la mine Doamne, pentru că om păcătos sunt eu!” Însă Domnul, atunci când vrea să aleagă pe cineva și să-l trimită, nu-i examinează virtuțile, ci are în vedere numai disponibilitatea lui, ascultarea.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2283/