Start > Ritul bizantin > Duminica lăsatului sec de brânză

Duminica lăsatului sec de brânză

6 February 2010
1,531 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)

După ce ne-am pregătit sufletește pentru o viață spirituală profundă, am descoperit slăbiciunea firii noastre, am fost încurajați să ne întoarcem la Tatăl din calea rătăcirii și ne-am adus aminte că suntem chemați să dăm socoteală pentru faptele noastre în fața dreptului Judecător, iată-ne înaintea Postului Mare. Ce înseamnă acesta pentru noi?

Nu este altceva decât o invitație de a trăi împreună cu Hristos, însoțind prin rugăciune întreaga omenire, neamul omenesc, de la Adam și Eva până la plinirea Misterului Pascal, în care ne inițiază și liturghia de astăzi prin Evanghelie. Misterul Pascal cuprinde întreaga viață pământească a Fiului lui Dumnezeu, petrecută aici, pe pământ, în mijlocul nostru. Dar punctul culminant și deplin al semnificației Misterului Pascal se află în misterul chinului, morții, învierii și înălțării glorioase a lui Hristos la Cer.

Născuți în păcat, îngreunați de păcatul strămoșesc, înclinați spre a înfăptui mai degrabă răul decât binele, despărțiți de Dumnezeu prin cufundarea într-o prăpastie din care ni se părea că nu mai putem ieși, nici măcar nu puteam visa, că am putea să trecem la o altă viață, mai bună și mai fericită; de aceea a venit Dumnezeu pe Pământ și ne-a arătat calea spre mântuire.

Dar iată, după multe secole de eforturi zadarnice pentru propriul bine, în care omul a încercat cu mâinile sale să-și asigure mântuirea, într-o noapte, se coboară pe pământ Fiul lui Dumnezeu. «Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe propriul Său Fiu l-a oferit, pentru ca oricine, crede în El, să nu piară, ci să aibă viața cea veșnică» (cf. Ioan 3, 16).

Dumnezeu putea să se împace cu noi și într-alt mod. A putut, să ne arunce, la fel ca unor cerșetori, propria Sa iertare. Dar nu a făcut aceasta. Ne-a prețuit foarte mult și ne-a respectat demnitatea de făpturi umane. Am fost iubiți de El într-un mod cu totul deosebit. Prin urmare, ne-a trimis pe pământ pe propriul Său Fiu. Acesta acceptă ființa noastră și devine ca fiecare dintre noi. Și astfel ca om, dar în același timp neîncetând să fie și Dumnezeu, își începe misiunea Lui, trecând împreună cu întreaga omenire din Egiptul dușman în casa Tatălui. Postul Mare, pe care peste puțin timp îl începem, arată cea mai dificilă, cea mai dureroasă și tragică parte a acestei treceri, trecerea prin suferință și moarte. Chiar și pentru Isus este o experiență atât de mare, că din gura Sa se desprinde rugămintea: «Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești» (vezi Mt. 26, 39).

Dar Părintele nu a îndepărtat paharul. Fiul a fost nevoit să-l bea în întregime și o face din iubire. În caz contrar, mergând după Hristos, văzând capitularea Conducătorului nostru, niciodată nu am mai fi avut curajul de a intra cu capul sus în suferință și în moarte. Și am fi avut dreptate, căci poarta drumului ar fi fost permanent închisă. Deci, El, a pășit primul și ne-a deschis nouă poarta, prin care trecând, să putem accede spre mântuire.

Începutul Postului Mare ne invită să privim cu seriozitate la această parte dureroasă a trecerii lui Hristos prin istoria omenirii și să ne aflăm cât mai aproape de El, să învățăm cum se poartă crucea și cum se poate muri cu demnitate pe ea.

Exemplul lui Isus, clătinându-se pentru păcatele noastre sub greutatea crucii, și murind în părăsire, cere de la noi cea mai eficace predică din lume, convertirea.

Nu este ceva ciudat faptul că perioada Postului Mare este o perioadă de ispășire, de mortificare, în care suntem invitați să facem acte de penitență, însoțite de umilință și modestie în cămara sufletului nostru. Suntem chemați să demonstrăm o convertire autentică.

Alături de colaborarea cu Isus-Mântuitorul, constând într-o corectare sub îndrumarea Lui a comportamentelor noastre morale rele, apare și necesitatea unei conlucrări cu Dumnezeu, care să izvorească dintr-o voință bună și dintr-o decizie fermă de a ne împărtăși din chinurile și moartea lui Hristos. În această perioadă de post, avem datoria să-I arătăm lui Hristos, cât de mult dorim să ne aflăm de partea Lui, cât de mult înțelegem suferința și chinurile Sale, moartea, pe care a acceptat-o pentru noi.

Pietatea creștină trebuie să se manifeste în om, în mod intuitiv și călduros, prin trăirea unui profund sentiment al adevărului evanghelic, fapt care-l face pe creștin să parcurgă Postul Mare cu o adevărată devoțiune față de Dumnezeu. Acest lucru produce în el lacrimi amare, înțelegerea drumului crucii, și nevoia timpului acordat meditării Patimilor Domnului, a coroanei de spini dureroase, precum și altor multe forme de devoțiuni spirituale, prin care omul cu sensibilitatea inimii lui încearcă să pătrundă suferința îndurată de Dumnezeu pentru creația Sa, ca să mângăie inima întristată de moarte a Mântuitorului (vezi Matei 26, 38).

Trecerea prin suferință, chinuri și moarte, s-a terminat pentru Isus cel înviat și plin de glorie cu Înălțarea la cer. Și asupra vieții noastre, de-a lungul întregului Post Mare, luminează evident gloria apropiatei victorii. În liturghia ce se celebrează zilnic, care amintește de Sacrificiul Mântuitorului nostru pe cruce, se aude în Biserică și în timpul Postului Mare, sunetul de clopot al nopții Învierii. Și nu poate fi altfel! Dacă vom merge împreună cu Isus, chiar dacă am merge prin suferință și moarte, întotdeauna ne vom îndrepta spre victorie. A-L însoți, înseamnă a trăi misterul, neînsemnând altceva decât a merge până la mormânt și a lăsa acolo ceea ce este vechi și rău, și a păși spre o nouă noapte a Învierii, care este așa de aproape de noi.

Denumirea de Miercurea cenușii dată începutului Postului Mare în ritul latin (prima zi a Postului Mare în practica Bisericii Romano-Catolice), nu este întâmplătoare. Semnificația ei ne privește și pe noi, chiar dacă facem parte din Biserica Răsăriteană, conștientizând că suntem praf și cenușă. Vrem sau nu, vom cunoaște acest sfârșit dar și trecerea de la lumea materială la cea veșnică. Pământul și praful nu reprezintă întregul adevăr despre om. Se cuvine să ne dăm seama că trecând prin viața pământească, avem datoria de a înfăptui o lucrare care să ne așeze de-a dreapta Mântuitorului. Acest lucru ni-l spune tuturor Isus Hristos, invitându-ne pe toți: «Convertiți-vă și credeți în Evanghelie» (Marcu 1, 15).

Rugăciune

Îți mulțumim Doamne, întotdeuna și pretutindeni. Părinte Sfânt și Atotputernic, veșnic Dumnezeu, prin Hristos Domnul nostru, prin al Cărui exemplu și haruri se întărește credința aceluia care postește, se însuflețește speranța și se înflăcărează iubirea. El este cu adevărat Pâinea vieții care ne conduce spre viața eternă, este hrana care însuflețește și înviorează sufletul nostru.

Cuvântul Tău, prin care ai creat toate lucrurile, este singura hrană a vieții nu numai pentru oameni, ci și pentru îngeri. O, Doamne, nu lăsa niciodată să ne lipsească această hrană spre care Tu ne îndemni și pe care suntem datori să o dorim, Corpul și Sângele Fiului Tău, Domnul și Mântuitorul nostru.

Isuse, fă ca postul să ne îmbrace în haina sfântă a umilinței, iar cenușa iluziilor să fie înlocuită de gândurile, dorințele și faptele noastre arătate față de Tine, față de cei sărmani și neajutorați, căci numai prin aceasta va răsări în noi lumina unei conștiințe bune și a unui suflet împăcat cu Dumnezeu. În acest fel, rănile provocate de păcate vor fi vindecate de Iubirea cea adevărată care este la Tine ajungând să privim lumea în lumina Învierii. Amin.

Ritul bizantin