Start > Ritul bizantin > Duminica Fiului Risipitor

Duminica Fiului Risipitor

6 February 2010
1,101 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Dacă am înțeles, prin pilda vameșului și a fariseului, ce este rugăciunea, suntem chemați astăzi să descoperim iubirea și îndurarea divină.

Dintre multele pilde ale lui Isus Hristos pe care ni le prezintă Evanghelia, pilda despre fiul rătăcitor sau mai degrabă despre tatăl său minunat, poate fi socotită o “cântare a cântărilor” prin care se transpune îndurarea lui Dumnezeu față de om. De câte ori am ascultat această pildă cu profundă mișcare interioară! De câte ori pe drumul greu de întoarcere ne-a luminat aceasta, asemenea unei stele care ne indică locuința părintelui, locuință deschisă permanent pentru noi! Despre această pildă s-a scris și s-a predicat mult. Prin cuvintele acestei pilde, se face cunoscută întreaga învățătură despre convertirea și întoarcerea păcătosului spre Dumnezeu.

Se întorc, cei care s-au îndepărtat. De la descrierea îndepărtării omului de Dumnezeu își începe Isus învățătura și tot de la aceasta suntem nevoiți să începem și noi.

Fiul cel tânăr din relatarea Evangheliei îi face cunoscut într-o zi tatălui său că părăsește casa părintească. Pe lângă aceasta cere partea de moștenire care i se cuvine. Ce l-a condus la o astfel de situație neplăcută? Oare o iubire rănită? Sau poate naivitatea anilor tinereții? Despre aceasta nu ne spune nimeni nimic. Tot așa, nimeni nu știe de ce, și noi suntem atrași de necunoscut, chiar dacă este presărat cu pericole neștiute. Fiecare distanțare de Dumnezeu are în sine ceva din aceste mistere, indiferent de împrejurările în care se desfășoară.

Tatăl nu-și întreabă fiul de ce vrea să plece, ci liniștit, oferă acestuia partea de moștenire care i se cuvine.

Dumnezeu are suficientă putere, ca să spună păcătosului care se îndepărtează de El: “nu”. Însă nu face acest lucru. Îi permite să se îndepărteze. Nu face nici măcar un gest pentru a ne ține cu forța lângă El. Ne respectă libertatea și voința cu care ne-a înzestrat pe fiecare din noi. Oare nu-L doare inima în clipa despărțirii? Din nefericire păcătosul nu se întreabă acest lucru: face pasul peste prag căzând în idolatria desfrânării. Darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu le pierde și prin lipsa lor uită mai repede de El și se duce mai departe, din ce în ce mai departe de Acesta. Dar cât de repede vine totuși ceea ce în mod inevitabil este în firea lucrurilor : sfârșitul oricăror provizii nereîmprospătate și apoi viața în lipsuri. Amărăciune, pustiu, singurătate, frică, remușcări. Lumea fără Dumnezeu este o lume pustie, a revoltei și a tristeții. Din tronurile poleite ale fericirii deșarte, pe care le-a promis păcatul, fiul rătăcitor se coboară să pască porcii. Ce umilință și decădere pentru un fiu al lui Israel, să ajungă să îngrijească un animal «necurat» și interzis spre consum prin Legea dată lui Moise! Dar omul își revine. Fiul risipitor cugetă în sine și-și spune: mă voi întoarce la Tatăl! Să privim la profunzimea motivației acestei întoarceri. Conștientizarea propriului eșec, a unei experiențe amare în ceea ce privește neputința reparării răului prin propriile forțe – nu reprezintă încă pasul spre întoarcere la casa părintească. Întoarcerea începe atunci, când ochilor tulburați li se arată dintr-o dată speranța: Tatăl. Chipul acestui părinte l-a luat odată fiul risipitor în ființa sa când a fugit. L-a purtat sub pleoapele sale închise, l-a dus în inima sa murdară, plină de neliniște și haos. Nu o dată sau de două ori, a încercat să-l uite. Nu a reușit. A văzut permanent, a simțit neîncetat că acolo departe a rămas cineva care îl iubește. Cineva, care până în ziua de astăzi îl așteaptă. Acest cineva – bătrân, tatăl cu părul cărunt, cu o inimă profund simțitoare, se întoarce astăzi spre cel care se întrevede în zare, întors de la turma de porci, venit de departe, din pământ străin. Plin de iubire și de respect pentru libertatea pe care ne-a dăruit-o, Tatăl nu-și oprește copilul, însă plin de grijă așteaptă ca încercările să-l maturizeze; după primirea lecției pe care viața i-o dă fără cruțare așteaptă să revină acolo unde iubirea paternă îi iese în întâmpinare fără încetare.

Eva Lavallière, o artistă renumită, în perioada în care a trăit, a cunoscut în tinerețele sale toate plăcerile deșarte ale acestei lumi. Răpise inima și mintea multor prinți, care îi făcuseră daruri de neprețuit: mașini luxoase, palate, coroane de aur înfrumusețate cu diamante și multe altele. Eva Lavallière se credea cea mai bogată, cea mai iubită și cea mai fericită femeie din lume. Dar ceea ce este lumesc este și trecător. Așa și fericirea Evei. Dintele timpului mai răpise din frumusețea și farmecul ei. Eva și-a dat seama că era cea mai nefericită ființă din lume. Și-a împărțit averea săracilor și a hotărât să intre în mănăstire, dar nu a fost primită din cauza sănătății sale precare. A murit departe de farmecele Parisului, săracă, uitată de toți, neavând lângă ea decât pe fiul ei ilegitim și o bătrână necăjită. A murit ca o creștină, practicantă, murmurând în ultimile clipe de viață: “O deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune, afară de a te închina lui Dumnezeu și a-I servi numai Lui”.

Care dintre noi ar avea curajul – după o viață păcătoasă plină de rătăciri, după risipirea pasivă a multor daruri și haruri – să se gândească la o întoarcere spre Dumnezeu. Dumnezeu este Cel, care se duce după păcătos pentru a-i oferi acestuia mâna, atunci când el dorește să se prindă de ea. În pilda păstorului bun, care se duce să-și caute oaia pierdută (vezi Luca 15, 4-7), Isus Hristos ne spune acest lucru. Fără un astfel de ajutor al mâinii întinse spre noi, nici un fiu sau fiică risipitoare nu ar avea curajul să spună: “Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Luca 15, 18).

Pentru acest tânăr drumul convertirii nu este deloc ușor. Multe zile rătăcește desculț, înfometat și însetat, prin soarele arzător al pustiului. Poartă în el conștiința propriei sale vinovății, regretul pentru ceea ce a pierdut, dar și speranța unei noi vieți. Nu există o ispășire sau convertire adevărată fără o astfel de postură: fără combaterea din sine a propriului trecut păcătos, fără distanțarea de acesta prin voința îndreptării, fără fuga de locurile, persoanele și ocaziile care au dus la căderea noastră. Nu există o adevărată ispășire, înainte de toate, fără recunoașterea propriei vinovății în fața sfințeniei și îndurării lui Dumnezeu. Cei care se convertesc sunt datori să creadă, că în urma păcatelor lor, vor afla acolo, unde se îndreaptă, ușile deschise și mâinile părintești întinse spre ei.

Întâlnirea fiului risipitor cu tatăl său are loc mai devreme decât s-ar fi așteptat. Tatăl nu s-a închis în casă, ci i-a ieșit în întâmpinare. De unde a știut, că fiul se va arăta? Este de înțeles faptul, că zilnic a așteptat acea clipă și s-a pregătit pentru acest moment. Numai drumul convertirii este lung și dificil, în timp ce iubirea nu contenește. În realitate păcătosul nici nu observă, când se află în brațele Tatălui.

Fiul se întoarce și mărturisește: “Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Lc. 15, 21).

O “mărturisire a păcatelor” este necesară. Nu pentru Dumnezeu, care cunoaște întru totul inima omului, ci pentru noi înșine, ca să călcăm pe orgoliile și falsa pudoare a egoismului uman. Încercarea enumerării propriilor păcate face ca acestea să înceteze de a mai fi confuze, având un conținut, număr, greutate și un nivel bine determinat în ceea ce privește răul moral înfăptuit. După descoperirea păcatului, omul devine conștient de adevăratul său dușman și poate lupta împotriva lui. Cel convertit se recunoaște pe sine prin fiecare faptă comisă, pentru fiecare din acestea îi pare rău, fiecare îi produce rușine, de fiecare dorește să se dezică în mod radical. Este fericit atunci când vede cum tot ce până atunci i-a distrus viața, se aprinde și dispare fiind mistuit de bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu.

În Sacramentul Mărturisirii recunoașterea păcatelor este dictată mai întâi de toate de voința lui Hristos, care în mod vizibil se întâlnește cu păcătosul, prin intermediul omului îndreptățit chiar de El – preotul. Preotul, înainte de a oferi dezlegarea păcatelor, este dator să le identifice, pentru ca să-l conducă pe cel vinovat în fața lui Dumnezeu, Tatăl iubitor. Cel care nu este încă vrednic, se cuvine a fi pregătit în modul cel mai corespunzător pentru a se întâlni cu îndurarea lui Dumnezeu. Dar, după ce își întinde mâna asupra celui convertit și-i spune: “îți iert și te dezleg de toate păcatele tale” nu mai este numai gestul lui, ci Tatăl îl ia în brațe, pe fiul risipitor convertit și revărsând în marea uitării toate păcatele lui, îl învăluiește cu totul în inima Sa. Într-o clipă se schimbă totul. Cel gol primește îmbrăcăminte și încălțări. Tot ceea ce am pierdut prin păcat se întoarce din nou la noi și aceasta nu numai după ce am făcut ani de penitență și ispășire, ci imediat, din momentul convertirii noastre. Tatăl nostru are o inimă largă și este un Domn neîntrecut în iubire și generozitate. Atunci când iartă, o face pentru binele nostru. Ne înzestrează cu tot ceea ce are.

Din acele momente întreaga casă este cuprinsă de armonie și de voie bună; Bucuria tatălui pentru reîntoarcerea fiului, a servitorilor și a prietenilor. Hristos spune că se bucură și îngerii din ceruri, atunci când un păcătos se întoarce (vezi Luca 15, 7). Această bucurie o împărtășește aici pe pământ însăși Biserica, comunitatea vizibilă a credincioșilor. Și aceasta organizează ospățul. Invită la masa Euharistică pe toți. Precum păcatul nu este niciodată o lucrare în exclusivitate individuală, ci un mod oarecare de întinare care umilește și întristează întreaga familie a Domnului, așa și convertirea încântă și-i bucură pe toți. Se cuvine să ne bucurăm și să luăm loc la masă, căci acest frate al nostru a murit, dar s-a reaflat.

Păcat că nu se termină pilda fiului risipitor din Evanghelie în aceeași notă a bucuriei. Este regretabil că acolo se mai află un frate care întorcându-se de la îndeletnicirile sale, devine trist, apăsat și invidios, față de fratele său, interpretând totul prin prisma dreptății din litera legii și nu a iubirii. Dar așa se întâmplă și cu noi. Cât de dispuși am fi fost să-i trimitem în infern pe frații noștri care au păcătuit. Cât de greu este să ne împăcăm cu ideea că aceștia, după o viață păcătoasă, vor fi odată împreună cu noi în ceruri. Grația lui Dumnezeu se varsă asupra tuturor, iar iubirea mântuitoare, universală, face ca ploaia să se reverse și asupra celor drepți ca și asupra păcătoșilor. În egoismul nostru ne considerăm îndreptățiți și am dori un paradis numai pentru noi și cei dragi din anturajul nostru. Ori mântuirea este universală, prin Hristos primind mântuirea toți cei care au făcut binele ascultând de Dumnezeu, chiar dacă circumstanțele istorice și culturale i-au făcut prizonieri unor Biserici locale dezbinate sau chiar ai păgânismului. Din fericire, casa la care se întoarce cel convertit nu este a noastră fiind nefăcută de mâini omenești, iar Tatăl dispune pe cine primește și găzduiește în ea.

Prin urmare, să înțelegem ultima scenă din pilda Evangheliei. Să rămânem în climatul reconcilierii și al bunei înțelegeri. Această duminică în care se vorbește despre fiul rătăcit, se mai numește și duminica Laetare, adică duminica bucuriei.

Dacă am reușit asemenea vameșului să ne recunoaștem slăbiciunea și am cutezat să ne ridicăm privirea spre cer, să nu uităm că Dumnezeu este Tatăl iubitor care ne iubește și ne iese în întâmpinare pentru a ne conduce în Împărăția Sa.

Rugăciune

Cine și cum am fost? Oare a fost vreo faptă de-a mea bună, sau dacă nu faptă, vreun cuvânt, ori poate vreo dorință? Tu însă Doamne, ești bun și îndurător, iar mâna Ta a venit în ajutorul meu, ridicându-mă din prăpastia morții și din stricăciunea inimii mele. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a faptului că nu am mai dorit ceea ce am vrut cândva, ci am dorit ceea ce a fost voința Ta.

Te voi iubi Doamne, Îți voi aduce mulțumiri și voi mărturisi Numele Tău, pentru că m-ai iertat de atâta rău și de nevrednicia faptelor mele: datorită harului și îndurării Tale, nu am comis atâtea păcate și am reușit să evit multe lucruri rele. Recunosc, că totul mi-a fost iertat, chiar și răul pe care l-am comis cu propria mea voință.

Cine oare dintre oamenii care-și recunosc slăbiciunile lor își poate atribui puritate și nevinovăție, iubindu-Te în acest fel mai puțin? Nimeni! Căci cu toții avem nevoie de îndurarea Ta, prin care ierți toate păcatele celor, care se întorc la Tine… Suntem cu toții datori să Te iubim atât de mult, căci Celui ce m-a eliberat dintr-o așa de mare strâmtorare a păcatelor, îi sunt dator să-I răspund cu toată iubirea mea fiindu-I totodată și recunoscător. Amin. (După Sfântul Augustin)

Ritul bizantin