Start > Ritul bizantin > Duminica Vameșului și a Fariseului

Duminica Vameșului și a Fariseului

6 February 2010
1,110 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

Din înțelepciunea sa de veacuri, Sfânta Biserică a rânduit Postul Mare, un timp binecuvântat de Dumnezeu în care fiecare om este chemat să se îndepărteze de grijile cotidiene și să se apropie în tăcere de misterul divin. Dumnezeu ne cheamă în șoaptă, este intim apropiat ființei noastre și în același timp, ori de câte ori îl căutăm cu puterea logicii lumii contemporane, același Dumnezeu “tace” și ne lasă singuri cu iluziile propriilor cunoștințe care nu dau răspuns așteptărilor noastre celor mai intime. Postul înseamnă tăcere și ascultarea șoaptei lui Dumnezeu. Postul înseamnă a depăși condiția noastră de ființe dependente de materie și a ne “spiritualiza” cu ajutorul înfrânării și rugăciunii. Iată de ce perioada Postului Mare, numită și perioada Triodului – după cartea liturgică ce cuprinde imnografia sacră a acestei perioade – ne pregătește treptat pentru drumul pe care îl avem de urmat și ne descoperă mai întâi adevărata semnificație a rugăciunii. Suntem chemați să ne îndepărtăm de grijile și apăsarea lumii materiale, pentru a pătrunde treptat în misterul vieții spirituale și a ne apropia de Dumnezeu. Această trecere de la un stil de viață la altul nu este ușor de făcut, de aceea Biserica, în înțelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu și experiența Părinților vieții spirituale, a pregătit credincioșilor săi o perioadă intermediară, de adaptare, în care medităm la adevărurile legate de viața spirituală ascendentă și la Dumnezeu.

Isus – Învățătorul divin care desăvârșește Revelația – ne propune o pildă plină de semnificații și de sensuri ce pot fi pătrunse de fiecare dată din ce în ce mai profund, astfel încât “Cuvântul lui Dumnezeu” citit în Spiritul în care a fost scris, rămâne un izvor nesecat pentru cel ce îl caută pe Dumnezeu. Acest lucru îl observăm și în cazul textului Evangheliei de astăzi…

În prima săptămână pregătitoare suntem invitați să medităm asupra rugăciunii. Rugăciunea este dialogul omului cu Dumnezeu, prin care se dă un răspuns iubirii ce se dăruiește pentru noi, se ascultă Cuvântul șoptit de Dumnezeu omului; omul îi poate aduce în schimb puțina capacitate de iubire pe care o are, încercată și aceasta de iluziile lumii materiale și de către egoismul propriu. Ce înseamnă rugăciunea și care este poziția reală a omului față de Dumnezeu?

Evanghelia de astăzi ne prezintă două personaje: vameșul și fariseul. Două personaje din timpul și locul trăit de Mântuitorul nostru Isus Hristos și în același timp modele umane mereu prezente în istorie. Amândoi trăiesc până în zilele noastre. Poți să-i întâlnești, să-i privești de aproape și să asculți cum se adresează lui Dumnezeu în rugăciunile lor.

Fariseul: Un domn bătrân din elită, emancipat, cu maniere, fără mustrări de conștiință. De regulă este dat, ca și un exemplu pentru ceilalți. Personajul biblic este specializat în Sfânta Scriptură la școala rabinică. Este zelos și meticulos păzind prescrierile Legii, ba chiar mai mult, oferă zeciuială și din ceea ce nu este obligat să dea. Din propria lui inițiativă postește de două ori pe săptămână. A venit la templu ca să-I mulțumească lui Dumnezeu, dar și pentru a trece în revistă calitățile care îl fac să se simtă “mai drept” decât alții în fața lui Dumnezeu. Nu face acest lucru în mod ostentativ, ca alții să-l asculte. În fond este plin de respect față de Dumnezeu și face atât de mult pentru a fi pe placul Legii. Se roagă “în sinea lui” (Luca 18, 11). Rugăciunea sa este după modelul multor servitori ai lui Dumnezeu, profeți și drepți ai Vechiului Testament. Oare nu este voie să-I mulțumești lui Dumnezeu, că nu ești un răufăcător, desfrânat, sau un decăzut? Tocmai acest lucru îl face fariseul.

De cealaltă parte vameșul. Pentru evreii acelor timpuri cuvântul “vameș” reprezenta o sentință. Îl rostești, dar deja caracterizezi și condamni un om: un decăzut față de regulile morale și un păcătos care s-a făcut complice cu dușmanii propriei lui națiuni. Avid de bani, trage pielea de pe oameni profitând de prima ocazie care i se arată. Se însoțește cu păgânii, iar cu fiii poporului ales este aspru. Cu siguranță nu păzește nici măcar două treimi din Legea lui Moise, căci nu are cum. În munca pe care o desfășoară, este cu neputință acest lucru. Totuși, are o anumită credință din moment ce a venit la templu și aceasta nu pentru a se lăuda, ci pentru a se ruga. Interesantă rugăciune: vameșul se bate în piept și spune “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul” (cf. Luca 18,13).

Nu este prima dată când Evanghelia ne descrie un caz în care drepții legilor și obiceiurilor făcute de oameni sunt acuzați de Isus pentru automulțumirea lor și incapacitatea de a trece dincolo de litera Legii, în timp ce păcătosul convertit este eliberat de vinovăția sa, uneori dat exemplu ( vezi Luca 7, 36; 19, 1; Ioan 8, 1). Revenind în zilele noastre, acest lucru pare a neîndreptăți pe cel ce împarte totul cu Dumnezeu și umblă pe căile Lui. Oare să nu fie important faptul că cineva păzește poruncile lui Dumnezeu, participă în mod regulat la Sfânta Liturghie și merge constant la biserică, că se apropie de Sfintele Sacramente, se roagă, postește și face opere de caritate? Să nu ia în considerare Dumnezeu aceste lucruri? Nu merită un mic semn de mulțumire? Nici un cuvânt de apreciere, nici un gest de recunoștință, ci doar o cerință din ce în ce mai mare (Matei 5, 20). Este de ajuns însă, să se afle înaintea Sa un păcătos, care s-a trezit după o viață de desfrâu și acum se bate în piept rostind sincer un singur: “iartă-mă”, și acesta se întoarce îndreptățit la casa sa. Pe de altă parte cerul întreg se bucură mai mult de această întoarcere, decât de toți drepții socotiți la un loc care nu au nevoie de ispășire și convertire (Luca 15, 7).

Dar în pilda vameșului și a fariseului de astăzi se mai observă ceva: fariseul îl disprețuiește pe vameș, se face judecător al aproapelui său și nu se mai cercetează pe sine; de aceea nu-și dă seama de greșelile și tendințele spre păcat – omenești de altfel – care îl atrag spre un și mai mare păcat – mândria. Comportamentul fariseului vine în contradicție cu rugaciunea plină de modestie a vameșului. Nu numai că fariseul se consideră drept în fața lui Dumnezeu, ci îl acuză cu dispreț pe cel de lângă el, judecându-l după aparențe: «Dumnezeule, îți mulțumesc, că nu sunt ca și ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș» (Luca 18, 11). Este o ispită foarte subtilă care poate încolți în inimile noastre. Ne supraapreciem pe noi înșine, suntem conștienți de binele pe care-l facem, ne socotim “drepți”. Când îngenunchem pentru a ne ruga căutăm să scoatem în evidență faptele cele bune și ascundem sau minimalizăm greșelile (care întotdeauna sunt mici, fără de voie și provocate de “ceilalți”), ca să strălucim asemenea unui ciob de oglindă printre pietre.

În astfel de situații ne raportăm la alții și îi judecăm, ori Mântuitorul spune: «Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci, cu judecata, cu care judecați, și voi veți fi judecați; și cu măsura, cu care măsurați, cu aceeași vi se va măsura și vouă» (Matei 7, 1-2). Iar «cine se înalță pe sine, va fi umilit» (Matei 23, 12), “primii sunt ultimii și ultimii se dovedesc a fi cei dintâi ” (Luca 13, 30).

Ultimul, ca și cel din urmă se consideră vameșul, căci nu se compară cu nimeni. Dacă cântărește ceva, ca într-o balanță, atunci măsoară sfințenia lui Dumnezeu și propria sa slăbiciune. Fiind conștient de faptul că se află în fața Perfecțiunii absolute, nu are curajul să-și ridice ochii lui la cer. Se bate doar cu pumnul în piept spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului !” (Luca 18, 13). Ceea ce este bun în noi provine de la Dumnezeu și facem cu adevărat binele numai dacă conlucrăm cu voința divină. De aceea se cuvine ca orice act bun pe care-l înfăptuim să fie însoțit de umilință.

Fariseul este orgolios; fariseul nu are nevoie de nimic din partea lui Dumnezeu. El singur își construiește propria sa perfecțiune morală. Se sfințește singur. Se înalță tot mai mult, mulțumindu-I lui Dumnezeu câteodată, că poate să se situeze mai presus de ceilalți oameni. Fariseul cunoaște ca nimeni altul Sfânta Scriptură. A învățat foarte multe despre Dumnezeu. Din păcate, chipul lui Dumnezeu prezent în așteptările fariseului nu este icoana adevăratului Dumnezeu.

Vameșul prezintă o cu totul altă postură. Teoretic, nu știe prea multe despre Dumnezeu, ba chiar a umblat departe de căile Domnului. Dar tot ceea ce cunoaște, se referă la poziția sa: este un om care a greșit și privind în adâncul sufletului său își dă seama de enorma distanță dintre el și Creatorul său. Dumnezeul vameșului din Evanghelia de astăzi, este mai aproape de adevăratul chip al Creatorului și Stăpânitorului a toate; este reprezentantul carității și al îndurării, nemărginit, necuprins, El reprezintă Oceanul Îndurării lipsit de țărmuri. Dacă nu ar fi fost credința în Acesta, atunci omul nu ar fi venit la templu. Vameșul știe că este păcătos. Nu există în el nici o virtute care să-l facă plăcut în fața cerului. Dimpotrivă, nu vede nici o ieșire din această stare. Totuși din viața, pe care o duce, nu se retrage, nu disperă, dar din gura lui nu iese nici o fagăduință de îndreptare. A adus în fața lui Dumnezeu pustiul vieții sale, din care nu vede vreo scăpare, și care-l cutremură, îl înspăimântă și-l neliniștește, pe care ar dori să-l îndepărteze cât mai degrabă de la el. În adâncul sufletului său se trezește adevărata părere de rău care îl îndeamnă spre convertire. Este o părere de rău ce se trezește din umilință – după Sfântul Vasile cel Mare virtutea virtuților. Umilința ne ajută să cunoaștem adevărul despre noi și, odată cunoscut, trezește adevărata părere de rău care acceptă o îndreptare și speră să obțină iertare pentru trecutul său. Vameșul nu face promisiuni pentru că ceva mai presus de cuvinte îl îndeamnă de acum înainte în viață. De acum este un convertit la calea cea bună, a rupt radical cu trecutul său păcătos și urmează o altă cale.

Cei care se cred drepți pe sine nu acceptă faptul că au greșit, iar atunci când valorile lumii iluzorii în care trăiesc se prăbușesc, părerea de rău ce apare – un sentiment de culpabilitate patologic – nu îi permite să vadă o scăpare și refuză calea de îndreptare care i se propune. Este cazul lui Iuda care se crede drept, chiar dacă lumea ideilor sale a falimentat; el nu vede scăpare ci își pune capăt zilelor. A recunoaște greșeala este primul pas spre îndreptare.

Vameșul a aflat în schimb o ieșire fericită. Începe să se roage. Rugăciunea sa este plină de umilință, chinuitoare și nespus de tristă, dar nu este lipsită de speranță. Dumnezeu, al cărui chip îl poartă în sufletul său, este acel Dumnezeu, care a revelat oamenilor în cuvintele Sale și în Persoana lui Isus Cristos, Îndurarea și Bunătatea. De acest Dumnezeu te poți apropia chiar și atunci, când toți cei din jurul tău te resping, nu te respectă, te batjocoresc sau te ocolesc. Te poți apropia chiar și de păcătoși. Ajunge doar, să fii față de aceștia simțitor, să iei în mod conștient greutatea păcatelor lor asupra ta, nearuncând vina pe alții. Vameșul se bate în piept cu un gest, pe care și noi îl știm: “din vina mea”. El spune: “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul” (cf. Luca 18, 13).

«Vă spun vouă – și-a încheiat Isus pilda Sa – acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela» (Luca 18, 14).

Suntem chemați «să fim sfinți și neprihăniți înaintea feței Lui» (Efeseni 1, 4.), iar descoperirea greșelilor, sau păcatelor noastre, nu înseamnă, că Dumnezeu nu ne iubește, ori că față de cel drept îl preferă pe păcătos. Cu toții, buni sau răi, suntem copiii Lui. Pe toți, indiferent de comportamentul nostru, ne cuprinde cu grija și iubirea Lui. Dacă cei păcătoși par a fi privilegiați, aceasta se întâmplă nu pentru că sunt păcătoși, ci pentru că sunt amenințați de căderea în întunericul veșnic al păcatului – infernul.

Oare am putea considera pe o mamă rea, atunci când, aceasta, aparent, uitând de ceilalți copii ai ei, petrece zile și nopți lângă patul aceluia care se află bolnav? Îi criticăm pe salvatorii care în toiul nopții își părăsesc familia, pentru a salva un om aflat în boală sau în primejdie care se zbate între viață și moarte?

Vameșul, s-a aflat plăcut în fața lui Dumnezeu, nu datorită păcatelor sale. Dumnezeu a fost mișcat de pustiul acestuia, și pe care vameșul a venit să I-l mărturisească. A fost sensibilizat de buna voință a acestuia, în urma căreia a mărturisit, că nu s-a răcit cu totul inima sa. O astfel de iubire poate să experimenteze orice om care recunoscându-și propria stare păcătoasă, apelează la bunătatea lui Dumnezeu.

Ce trebuie să înțelegem astăzi din Cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă peste timp? Suntem chemați să descoperim rugăciunea adevărată care pornește din adâncul sufletului. Ori în intimitatea ființei noastre îl vom descoperi pe Dumnezeu care ne-a chemat spre existență, ne menține în viață și ne iubește. Vom descoperi faptul că tot ceea ce facem bun înfăptuim cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp ce prin propriile noastre puteri tindem doar spre rele, chiar dacă ne ascundem după masca bunelor intenții. Plini de umilință și de speranță să avem puterea de a ne recunoaște așa cum suntem, pentru a ne ridica ochii spre cer zicând : «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

Rugăciune

O, Doamne, ce bine am făcut dacă sunt păcătos? Oare am făcut vreun bine eu nevrednicul? Sunt fiul lui Adam…, iar prin viața mea decăzută am adăugat păcate la păcatul lui Adam. Însă Tu Preaîndurătorule, m-ai iubit nu pentru că sunt vrednic, ci pentru a mă aduce din nou la Tine. Când caut ceea ce este al meu, aflu numai minciună și păcat. În afară de păcate, toate celelalte pe care le văd în mine sunt ale Tale.

Doamne, nu mie, ci numelui Tău îi aduc mărire și laudă. Fă să trăiesc pentru iubirea și dreptatea Ta, pentru că ești bun și îndurător. Tu ai alungat de la mine propriile mele fantasme, iar în locul acestora mi-ai oferit harul Tău, pe care Te rog, ajută-mă să-l fructific în aceasta viață spre lauda și mărirea Ta de-a pururi. Amin.

Ritul bizantin