- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Femeia în lumea creștinismului

Posted By pr. Gheorghe Neamțiu On September 22, 2006 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

“Și, foarte de dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii,
au venit la mormânt, după ce a răsărit soarele.”
(Marcu XVI,2)

Nu numai din acest verset al Sfintei Evanghelii după Marcu, ci și din relatările celorlalți evangheliști reiese că femeile purtătoare de mir au pornit, când era încă întuneric, la mormânt, ca să ungă cu miresme trupul Domnului, sosind acolo după răsăritul soarelui. Astfel, Sfântul Matei spune că ele au plecat “sâmbătă noaptea târziu când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii” (XXIII, 1); Sfântul Luca zice: “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, foarte de dimineață, au venit la mormânt” (XXIV, 1); iar Sfântul Ioan: “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena, a venit la mormânt, încă fiind întuneric” (XX,1).

Acest gest de iubire curată, devotament și curaj, care le-a făcut pe purtătoarele de mir să alerge cu noaptea în cap la mormânt, este nu numai o expresie a gingășiei cu care ele îl iubeau pe Isus și a credinței lor nezdruncinate în El, ci este totodată și o dovadă a iubirii și a atenției de care ele s-au bucurat din partea Învățătorului cât fusese în viață. Purtarea Lui față de ele le făcea să simtă că acest Mare Profet le prețuia mai mult decât le putea prețui orice muritor până la El și că, prin El, ele primiseră o demnitate nouă.

Iată de ce folosesc acest prilej al duminicii dedicată mironosițelor spre a considera:

1. Ce era femeia înainte de Cristos.

2. Ce a devenit femeia datorită lui Cristos.

3. Ce ar deveni femeia fără Cristos.

1. Este un fapt cunoscut că în antichitate starea femeii era degradantă. Astfel, în lumea greacă, de exemplu, cea mai mare parte a populației se compunea din sclavi; și cum majoritatea copleșitoare a acestora nu aveau dreptul să se căsătorească, reiese că cele mai multe tinere nu se puteau mărita și, ca urmare, erau expuse celui mai josnic desfrâu. Chiar dacă unora li se îngăduia să încheie căsătorie, stăpânul lor oricând le-o putea desface.

În pătura liberă, a celor bogați, soarta femeii nu era mult mai bună. Fetele nu se puteau împărtăși de cultura intelectuală. Dansul și cântecul erau singurele lor îndeletniciri, iar soțul le era impus de către tată.

După căsătorie, femeia era pusă, sub supravegherea unui paznic, într-un apartament separat de al soțului (gineceu), fiindu-i interzis a-l părăsi. Soțul, în schimb, putea, oricând s-o repudieze. Soția nu avea dreptul să facă comerț, nici să facă testament. Devenită văduvă, fiul cel mai mare devenea tutorele ei.

Dar, oare în mijlocul fiilor era ea mai fericită? Nicidecum. Tatăl avea dreptul să decidă asupra noului născut dacă îl acceptă sau urmează să fie expus și lăsat să moară de foame. Iar dacă unul din copii, băiat ori fată, se năștea infirm, era suprimat, fără multă chibzuială, ca un pui de pisică. Pe scurt femeia, în lumea greacă veche, nu se bucura nici de onoare, nici de drepturi, nici de iubire, nici de libertate.

2. Dar în această noapte sumbră, lumina stelei de la Răsărit, care a adus bucurie în toată lumea a schimbat și soarta nefericită a femeii.

Prin răscumpărarea adusă de Cristos, femeia nu mai este sclava bărbatului, ci egală cu el în drepturi și demnitate. Aceasta era o adevărată revoluție, dacă ne gândim că, la evrei, unui învățător de lege nu îi era permis să stea de vorbă cu o femeie, fie chiar propria lui soră. Or, iată-L pe Mântuitorul abrogând această prescripție umilitoare. De aceea apostolii se miră când, întorcându-se din oraș, îl găsesc pe Isus, la fântâna lui Iacob, stând de vorbă cu femeia samarineancă. “Și ucenicii se mirară că sta de vorbă cu o femeie”, remarcă Sfântul Ioan în Evanghelia sa (c. IV). Era primul pas spre respectul femeii și spre eliberarea ei.

În minunatele sale pilde, Isus amintește mereu de truda și multele suferințe ale femeii. Și dacă marele filosof antic Socrate, când vorbea de filosofie în societate, izgonea femeile din casă, ca nu cumva acestea să tulbure înțelepciunea bărbaților, considerată ca un apanaj al lor, apoi Cristos, Lumina lumii, înțelepciunea însăși, salută prezența femeilor și mamelor printre ascultătorii Săi, lăsând să se înțeleagă că și ele au drept egal la iubirea și jertfa Sa mântuitoare. El le eliberează și le face vrednice de aceeași cinstire ca și bărbatul. Din sclave face surori; din servitoare – soții; din desfrânate notorii – învățăcele fidele care Îl urmează pe Mântuitorul pretutindeni.

Este cu neputință să exprimăm duioșia, bunătatea și mila cu care și-a plecat Isus inima Sa iubitoare asupra suferințelor femeii. Mișcat de lacrimile văduvei din Nain, îi învie pe unicul fiu; iar sub fulgerele încrucișate ale privirilor fariseilor, primește cu milă pe Maria Magdalena cea păcătoasă și o sloboade iertată: “Iertate îți sunt păcatele” (Luca VII,48). Când fariseii aduc în fața lui Isus o femeie prinsă în adulter, cu intenția de a obține de la Isus o condamnare, Isus demască fățărnicia acestora și o achită pe păcătoasă, vorbindu-i cu blândețe și bunătate. El laudă mărinimia văduvei sărace care își aruncă ultimii bănuți în vistieria bisericii; o vindecă pe fiica femeii din Canaan, pe femeia gârbovă și învie pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

De aceea, încă de la prima întâlnire cu Mântuitorul, femeile, găsind în El izvorul nesecat al iubirii și înțelegerii pentru toate mizeriile umane, s-au apropiat și atașat de El cu toată evlavia și încrederea, slujindu-L cu credință și cu o totală dăruire până la moarte, dovedindu-se mai curajoase decât mulți apostoli. Când, acoperit de vânătăi și sânge, Mântuitorul urca Golgotha, în acele clipe când El avea mai multă nevoie de mângâiere din partea prietenilor, numai femeile L-au urmat de-aproape, plângând și pătimind împreună cu El. În ceasul Jertfei supreme de pe Cruce tot femeile sunt cele care, alături de Maica Sa preasfântă și de Evanghelistul Ioan, au rămas până târziu la picioarele lui Isus; iar în clipele marii bucurii din dimineața Învierii, tot ele au fost cele dintâi venite la mormântul Domnului și cele dintâi care au purtat mesajul Învierii.

Isus le iubește pentru devotamentul lor, pentru menirea lor de soții și mame, continuatoare a lucrării creatoare a lui Dumnezeu în lume; le iubește pentru virtuțile lor alese, le compătimește și le ridică prin pocăință la o nouă viață. Mai mult, prin Fecioara Mamă femeia este înălțată la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe pământ, soție castă și fidelă, mamă devotată și iubitoare, după modelul Mamei divine. Și, inspirați tot de acest model, sfinții Petru și Pavel în scrisorile lor le îndeamnă pe femei să fie bune, modeste, blânde, curate, credincioase în îndeplinirea îndatoririlor față de familie și Biserică, împodobindu-se cu virtuți, nu cu aur și argint. Iar Biserica, continuatoarea învățăturii apostolice, a avut de-a lungul veacurilor bucuria de a vedea crescând în sânul ei de mamă, femei care au întruchipat în viața lor idealul de sfințenie după chipul Fecioarei Mame, fie consacrându-se – prin feciorie – maternității spirituale, îngrijind pe bolnavi și orfani și educând tinerele vlăstare în școli, fie consacrându-se vieții de familie și creșterii propriilor vlăstare în spiritul Evangheliei, dând astfel societății oameni de știință și caractere de o înaltă ținută morală, unii dintre ei ridicându-se, prin desăvârșire, până la cinstea altarelor.

Nu există stare socială în care femeia să nu fi avut un rol hotărâtor în redresarea morală a societății, ba uneori chiar și în mersul Bisericii (cum a fost călugărița dominicană Ecaterina de Siena, acea sfântă analfabetă care, luminată de Sfântul Spirit, a determinat pe papa Grigore al XI-lea să se întoarcă din Avignon la Roma, punând astfel capăt acelei dureroase “robii babilonice a papilor” 1309-1377, robie datorată lui Filip cel Frumos, regele Franței).

3. Dar dacă aceasta este demnitatea conferită femeii de Cristos, ce ar deveni ea fără religia întemeiată de El? Ce ar deveni o vedem din nefericire în multe părți ale globului. Într-o lume în care ochii omului sunt îndreptați exclusiv spre vițelul de aur, spre lux și spre tot ce satisface amorul propriu, femeia a devenit și ea sclava acestora, dezertând de la menirea ei de mamă și soție fidelă, în disprețul valorilor moralei, chiar și ale celei firești. Preocuparea obsesivă de o modă ce sfidează până și cea mai elementară pudoare, fardul provocator , vestimentația ca și întreaga-i comportare, dovedesc că în ea nu a mai rămas nimic din podoaba virtuților femeii răscumpărate de Cristos, a femeii din Evanghelie. Ea nu mai dă seama nimănui de ceea ce face; pleacă de acasă și se reîntoarce când vrea, bea, fumează, se căsătorește și divorțează când vrea, căci pentru ea fidelitatea conjugală și maternitatea sunt concepții demodate, perimate și ridicole. Astfel, ea a devenit o jucărie în voia patimilor dezlănțuite, iar roadele acestei conduite nu întârzie să se arate, atât în familie cât și în societate: familii destrămate, copii fără educație rămași pe străzi, viitoare epave sociale, elemente lipsite de orice răspundere față de societate.

Și astfel, în loc să fie fermentul de regenerare a societății, femeia a devenit un ferment de descompunere a ei.

Ne mângâiem însă că mai avem încă și chipul femeii care nu vrea să-și schimbe firea, ci rămâne așa cum a așezat-o Creatorul, cu atributele și virtuțile femeii creștine, ale femeilor purtătoare de mir, ale femeii care, pe lângă multiplele-i necazuri și îndeletniciri gospodărești, își află și răgazul și plăcerea de a-și împlini îndatoririle spirituale, de a-și primeni sufletul în Taina Sfintei Pocăințe și de a scoate noi puteri de muncă și luptă din împărtășirea cu Isus Euharisticul. Încă mai avem chipul exemplar al femeii care vrea să fie mamă și pentru cei părăsiți, și care poate totuși să rămână, în același timp, și modernă – în sensul bun al cuvântului -, adică femeia care nu își caută în jurnalul de modă decât un model pentru rochie, nu și pentru suflet; care în găteală nu urmărește un mijloc de etalare vanitoasă, și cu atât mai puțin o cursă pentru suflete, deoarece în sufletul ei s-a întipărit încă din copilărie, nu imaginea unei stele de cinema, ci icoana Imaculatei Fecioare, Steaua mării, busola după care vrea să-și orienteze conduita, călătoria sa pe oceanul vieții.

Să ne rugăm ca această icoană a Fecioarei Mame, cu farmecul ei ceresc, să fascineze și să atragă spre sine cât mai multe dintre acele atât de multe tinere pornite pe povârnișul prăbușirii morale, iar cele curate să urmeze cu statornicie virtuțile Preacuratei. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/226/