În timp ce continuăm drumul spre Advent, azi celebrăm a treia duminică, care este o duminică specială: este o invitaţie la bucurie pentru că Domnul este aproape! Chiar şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat este impregnat de fericire şi ne invită să ne bucurăm şi să ne veselim.

Am ascultat înainte de toate vocea profetului Sofonia, în prima lectură, care pronunţă trei verbe foarte frumoase: “Bucură-te, fiica Sionului, tresaltă de veselie, Israele! Veseleşte-te… din toată inima, fiica Ierusalimului!” Bucură-te, tresaltă de veselie, veseleşte-te din toată inima! Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu care nu se poate proclama cu o faţă serioasă: trebuie proclamat cu zâmbetul pe buzi şi cu ochi care strălucesc de fericire, deoarece este însuşi Domnul Dumnezeu care ne cere să trăim asemenea unor persoane mulţumite.

Şi de ce trebuie să ne bucurăm aşa de tare? Să-l întrebăm pe profetul Sofonia şi ne va răspunde imediat. Pentru că: “Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău!” Desigur, ştiind că Domnul este aici, viu şi prezent, putem să ne veselim şi să facem sărbătoare! Din acest motiv, atunci când celebrăm Euharistia, intercalăm rugăciunile cu cântece: a cânta este un mod de a exprima bucuria de a fi în prezenţa Domnului.

Nu doar profetul Sofonia ne spune să ne bucurăm. Azi ascultat ce le spune apostolul Paul filipenilor: “Bucuraţi-vă mereu în Domnul, şi iarăşi vă spun: bucuraţi-vă”. De două ori repetă aceeaşi invitaţie la bucurie, în caz că prima dată nu am înţeles bine! Apostolul Paul este foarte clar: bucuraţi-vă, adică veseliţi-vă, fiţi fericiţi; în Domnul: acesta este motivul bucuriei: a fi cu Domnul, şi doar împreună cu el vom putea să gustă adevărata fericire; mereu, în orice moment, în orice împrejurare a vieţii. Putem să fim mereu fericiţi, pentru că Domnul este mereu cu noi.

Să clarificăm: când Apostolul Paul spune “Bucuraţi-vă!” nu vrea să spună: “râdeţi mereu!” Vrea să ne îndemne să avem inima senină şi sufletul plin de pace, ştiind că Domnul este cu noi. Această bucurie care locuieşte în inimă se vede din modul în care noi relaţionăm cu celelalte persoane, din tonul vocii pe care îl avem în vorbire, din expresia feţei, din privirea senină… Creştinii sunt persoane mulţumite. Toţi au posibilitatea să ştie şi să vadă că Domnul este aproape din bucuria pe care o văd la noi. Dar suntem cu adevărat mulţumiţi? Suntem fericiţi pentru că Domnul este cu noi? Ne bate inima de bucurie când ne gândim cât suntem iubiţi de Tatăl nostru bun?

Toţi vrem să fim fericiţi şi această dorinţă nu este doar a noastră: aparţine inimii persoanelor din orice timp. Şi într-adevăr, în Evanghelia după sfântul Luca pe care abia am ascultat-o, întâlnim multă lume care doreşte să fie fericită: sunt persoanele care acordă atenţie anunţului Veştii Bune care este proclamat de Ioan Botezătorul. Ioan repetă fără oprire că Mesia este pe punctul de a ajunge: “Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Mesia pe care poporul lui Israel îl aşteaptă de secole, în sfârşit, ajunge! Cu el va veni cu siguranţă şi fericirea. De aceea cei care îl ascultă îi adresează lui Ioan o întrebare fundamentală: “Ce trebuie să facem?”

E clar! Ştiind că se apropie Mesia, nu se poate sta degeaba, să se continue viaţa din totdeauna ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic: este necesară pregătirea. Şi Ioan Botezătorul răspunde fiecăruia în mod clar: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel”. Aceasta e tot? Ajunge atât? Cineva se aşteaptă poate la nu ştiu ce lucruri dificile de făcut şi în schimb Ioan Botezătorul invită să facă un singur lucru: să împartă şi altora ceea ce au ei.

Într-adevăr, nu se poate să fii fericit de unul singur! Cum poţi să trăieşti fericit având alături pe cineva care plânge şi suferă pentru că nu are nimic ce să mănânce şi să se îmbrace? Fericirea cere să fim alături cu cei care nu au, împărţind ceea avem, cu simplitate. Nu sunt necesare mari iniţiative, care fac subiectul ştirilor, sunt suficiente mici gesturi făcute în linişte şi concrete pe care fiecare poate să le facă, pe care fiecare familie le poate decide împreună. Este de ajuns ceva de îmbrăcat, o pungă de orez… Este suficient un zâmbet atunci când oferi nişte mere sau o pâine.

Aproape de noi, aproape de casele sau de şcolile noastre, pe străzile de la marginea cartierelor, dar mai cu seamă, aici, în localitatea noastră, vă asigur că sunt persoane care nu au nimic şi au nevoie de orice… Poate nu ne dăm seama, poate suntem obişnuiţi să le vedem, să le întâlnim în fiecare zi, încât nu mai acordăm nici o atenţie acestor persoane. Şi totuşi, strada care duce la Isus trece pe lângă ele, Ioan Botezătorul continuă să repete încă, şi nouă, ceea ce spune lângă Iordan: “Cine are… să dea celui care nu are”.

Cuvântul din această duminică este un Cuvânt de bucurie: putem să trăim în orice moment cu certitudinea că Domnul ne iubeşte şi este cu noi, aproape, foarte aproape. Dar acest cuvânt cere şi implicarea noastră: ne cere să trăim toată săptămâna care începe ţinând ochii şi inima deschise, pentru a recunoaşte orice situaţie în care putem să punem în practică invitaţia lui Ioan Botezătorul: “Cel care are să dea celui care nu are!” Este modul cel mai simplu şi cel mai bun pentru a ne pregăti să-l primim pe Domnul care vine.

Comentariu îngrijit de Daniela de Simeis