- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Speranța înseamnă privire

Posted By pr. Alessandro Pronzato On November 28, 2009 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Adventul este dominat de sentimentul așteptării și de obligația speranței. Acesta a fost mesajul duminicii precedente. Astăzi suntem chemați “a vedea”. Dacă nu suntem în stare de a vedea, dacă nu ne botezăm ochii, dacă nu reușim ca să vedem altfel decât până acum, zadarnică va fi speranța noastră. Prorocul Baruch ne îndeamnă să stăm “în picioare pe înălțimi”, cu ochii ațintiți spre răsărit. Ierusalimul, de pe înălțimea lui, a văzut o priveliște tragică de neuitat: proprii lui fii, umiliți, îmbrânciți și bătuți cu brutalitate de soldații lui Nabucodonosor, și târâți în lanțuri către Babilon, la o distanță mai mult de 1000 de km.

De data aceasta, prorocul Baruch, probabil că are și el în robia babilonică, îi îndeamnă pe cei rămași în cetate, să se urce pe înălțimile munților și să privească spre Răsărit cât vor vedea cu ochii, spre a vedea cum se reîntoarce cu bucurie mulțimea celor ce fuseseră robiți și repatriați acum. Ierusalimul este îndemnat acum să nu mai fie trist ci să îmbrace haina sărbătorească a splendorii și a slavei. “… privește și vezi-ți fiii reuniți… Au plecat de la tine pe jos îmbrânciți și bruscați de dușmani, iar acum, Dumnezeu ți-i readuce în triumf ca pe un tron regesc.” Însuși Dumnezeu se obligă de a îndepărta din calea poporului ales orice obstacol, pentru ca toți înrobiții să ajungă teferi la locurile lor de baștină. Chiar și natura se bucură și ia parte la acest cortegiu triumfal: “Sălbăticiunile și tot copacul și planta bine mirositoare, din porunca lui Dumnezeu îl vor veseli pe Israel.

Baruch – fost secretat al lui Ieremia prorocul, poate că ar părea în ochii lumii un exaltat, un lunatic, sau chiar un om sadic, care-și află plăcerea prin a deschide o rană aproape vindecată. Sau, și mai prozaic, s-ar părea că vrea să se distreze bătându-și joc de toată mulțimea aceea de oameni pe care-i îndemna să se urce pe crestele cele mai înalte ale munților. În realitate, de jos, oricât s-ar uita cineva, nu vede aproape nimic, la orizont nu apare nici un semn. Pustiu și iar, la infinit. Nici cel mai mic semn de încurajare. Aici, aproape, templul, un morman de dărâmături; poporul este văduvit și de țară și de lege. Un dezastru complet.

Și acum, ce fel de om mai este și Baruch acesta, și ce sens mai poate avea mesajul lui Provocator? Iată ce fel de om este: Baruch este un proroc care a reușit să vadă cu totul altfel, și încurajează pe ceilalți ca să vadă ceea ce nu a apărut încă. Să vadă lumina în întunericul de păcură, să intuiască reconstrucția în haosul devastării, să observe bucuria în deplina desfășurare a unei tragedii. Nu. Baruch nu se distrează, nu-și bate joc de oameni. Nu măsluiește glume de prost gust. Dacă ne gândim bine, privirea spre răsărit nu indică un punct geografic, ci este vorba ca oamenii să privească spre Dumnezeu, spre acel Dumnezeu, care este în stare de a săvârși lucruri mari. (Ps. 125)

Nu ar fi rău ca și noi să urcăm pe acele înălțimi: pe înălțimile resemnărilor și a ostenelilor noastre, pe înălțimile deziluziilor, ale diagonalelor reale ale noastre, etc. Nimic nou nu se întrevede la orizont, cu excepția unui și mai mare rău! Obișnuita realitate neîndurătoare, cu sarcina ei cea apăsătoare a răului, a întunericului, a urii, a vicleniei, a absurdității. Asta pentru a nu mai aminti și despre realitatea noastră personală, meschină și sufocantă din cauza păcătoșeniei, fără nici o perspectivă de îmbunătățire a vieții de fiecare zi.

Iată, dacă în învălmășeala unei realități inumane vom reuși să privim spre răsărit, adică spre Dumnezeu, dar numai spre Dumnezeu, totul este cu putință. Răsturnarea cea mai completă de valori, poate fi realizată chiar în clipa aceea. O altă privire, diferită, reprezintă cea mai mare sfidare în fața unei situații intolerabile. Profet este omul care vede ceea ce nimeni nu vede, cheamă lucrurile care nu există ca și cum ar exista (P. Valery). Ceea ce se vede cu toții văd. Însă prorocul vede ceea ce nimeni nu vede, pentru că nu a apărut încă. Realistul se limitează a inventaria ceea ce are sub ochi înaintea lui. Omul speranței dă câte un nume lucrurilor care nu se văd, face apel la ceea ce nu există, dar care ar putea să existe. Credinciosul nu acceptă verdictul inexorabil al faptelor, ci toate le crede.

Scumpul meu cititor, încearcă, te rog, să privești și tu spre răsărit. Caută de a nu fi banal, fă așa fel ca odată cu sărbătoarea așteptării Domnului, așteptările mele să nu fie zadarnice. Nu te mulțumi și nu te gândi numai la masa îmbelșugată din ziua aceea. Încearcă de a-ți îndrepta ochii spre Dumnezeul care vine pentru a te elibera de toată sclavia ta. Dacă acest cuvânt “mântuire”, îți pare că ar fi un cuvânt învechit, din ale vremuri, înlocuiește-l cu cuvântul “liberare”. Însă, fii atent că această liberare cere și o angajare, o colaborare a ta, începând cu dorința de a te descătușa de toate lanțurile robiei. Aici este vorba, așa cum citim în Evanghelia de astăzi: “Pregătiți calea Domnului, neteziți-i cărările…”, prin dreptate și sfințenie.

Colinele aplecate și gropile astupate, nu sunt imagini poetice. În viața noastră există munți de presupuneri, de îngâmfare, de surzenie la nevoile altora, care trebuiesc nivelați pentru a ne afla în dimensiunea sărăciei. Există prăpăstiile fără fund ale surzeniei și ale zgârceniri, care trebuiesc umplute cu fapte autentice creștinești. Trebuie să avem curajul de a pierde de a elimina tot ce este de prisos, și de a căuta numai ce ne lipsește, mântuirea sufletului. Chiar și aici apare tot problema privirii. Asta ne-o spune Sfântul Luca. El, deși pare că se distrează, prezentându-ne un grandios cadru geografico-istoric, ornat cu nume faimoase: Tiberiu, Irod, Filip Ponțiu Pilat, Iudeea, Galileea, Imperiul Roman și provinciile sale. El citează chiar și autoritățile religioase, cum ar fi marii preoți, Ana și Caiafa.

Dar iată că tot acest cadru solemn nu slujește la altceva decât a ne reconduce la un oarecare Ioan care predică în pustiu.

Atunci când Dumnezeu intervine în istoria oamenilor cuvântul său se află pe buzele unui personaj neoficial, pe buzele unui tip de om necioplit, cam sălbatic. Iar glasul lui nu e auzit în marile metropole ale lumii ci în pustiu. Da, oricât de paradoxal ar părea, trebuie să vedem cuvântul lui Dumnezeu care s-a coborât asupra lui Ioan, și care se poate coborî până la nimicnicia unuia dintre noi. De fapt, “tot omul va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Aici este vorba despre un cuvânt ce trebuie nu numai văzut ci și ascultat. Trebuie să-l recunoaștem, să-l deosebim de alte cuvinte, să-l primim în casa noastră. Deseori apare tocmai acolo unde mai puțin ne așteptăm, și ni se prezintă când nici nu l-am vrea. Să nu legăm sărbătoarea Nașterii Domnului de canțonetele și de predicile noastre monotone. Dumnezeu nu vine pe pământ pentru ca oamenii să aibă ocazia de a se preocupa, a compune cu această ocazie, opere și melodii dintre cele mai frumoase. El se coboară printre noi pentru a ne vorbi, și, nu ne cere altceva decât tăcere.

Așa cum observă G. Becquet, textul din evanghelia lui Luca ne poate reconduce la aceste puncte esențiale: Enumerarea mai marilor vremii, este făcută în vederea numelui botezătorului. Însă aici nici Ioan nu este personajul principal, protagonistul, ci Cuvântul lui Dumnezeu; Scopul acțiunii acestui cuvânt consistă în “manifestarea Mântuirii lui Dumnezeu”; Mântuirea prorocită este prezentată într-o perspectivă dinamică prin care traiectoria sa străbate întreaga lume; Prin propovăduirea sa, Ioan Botezătorul are misiunea de a pregăti inimile la venirea celui trimis. Toate pildele și asemănările folosite (pregătirea căii, etc) subliniază angajarea din partea omului de a înlătura obstacolele și de a croi un drum de așa natură încât omul să se poată întâlni cu Domnul, cu Mântuitorul. În primul loc, omul trebuie să se lepede de propriile ambiții și comodități, de toate nedreptățile și ambiguitățile. Convertirea este o muncă despuiere, în vederea unei acceptări totale din partea lui Dumnezeu; În felul acesta mântuirea se află exact la întretăierea celor două căi: calea parcursă de Dumnezeu și calea bătătorită de om. Omul trebuie să meargă în întâmpinarea Domnului pe un drum rectiliniu, în linie dreaptă. Însă nu trebuie uitat că toate forțările sale nu-i slujesc la altceva decât numai de a-l pune în dispozițiile unei bune primiri, deoarece mântuirea este un dar gratuit și inițiativa celui Preaînalt.

Chiar și Sfântul Paul în scrisoarea lui către Filipeni ne îndeamnă să avem ochii deschiși și să vedem bine. De fapt el vorbește despre discernământul, adică despre pătrunderea și despre necesitatea de a deosebi totdeauna binele de rău. “Mai binele”, poate fi un termen ambiguu, de aceea eu prefer cuvântul esențial. Aici este vorba atât de credincioșii comunității din Filipi, dar și de noi de a cunoaște și a deosebi esențialul fără a ne lăsa implicați în discuții interminabile și fără nici un rost. Și mai ales trebuie să fim foarte atenți de a tinde la substanța vieții creștine, care este dragostea frățească. Nu s-a spus că dragostea ar evita conflictele, ci din contra, dragostea face să apară adevăratele conflicte, însă asta numai de dragul adevărului, nu din cauza susceptibilităților sau a mofturilor noastre. Dragoste frățească nu sufocă contrastele din cauză că putem foarte bine să acceptăm contrastele, dar în același timp să îi iubim pe frați.

Biserica trebuie să își instruiască credincioșii pentru ca aceștia să afle “esențialul”, spre a individualiza adevăratele probleme, cu scopul de a le putea rezolva. Trebuie amintit mai ales că dragostea și numai dragostea reprezintă cel de pe urmă adevăr în fața căruia toate celelalte sunt niște adevăruri penultime. Prin urmare, ni se cere o vedere cu totul alta, convertită, în stare de a observa de departe ceea ce nu a apărut încă, de a se fixa pe Cuvântul, care se manifestă în Cristos, ceea ce este esențialul absolut. Lumina apărută la Betleem nu este o lumină ornamentală. Ni s-a dat pentru siguranța călătoriei noastre. Nu ne putem face iluzii că o vom vedea numai prin faptul că ne ținem ochii deschiși ci trebuie ca Domnul Cristos să facă în așa fel încât, din inimile noastre să scapere scânteia luminii sale. Numai în felul acesta vom vedea ceea ce mult prea mulți nu văd și nici nu înțeleg.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2230/