Predici

Vom considera concluzia evangheliei de azi (Lc 3,1-6): “Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. Cuvintele aparţin profetului Isaia (Is 40,5) şi au menirea să stabilească o legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu prin credinţă, speranţă şi caritate. Prin credinţă, fiindcă el singur asigură mântuirea fiecărui om; prin speranţă, deoarece el singur ne dă siguranţa că şi noi vom vedea mântuirea; prin caritate, fiindcă Dumnezeu, “fiind iubire” (1In 4,8.16), va accepta întotdeauna faptele noastre de caritate faţă de mântuirea aproapelui.

Vechiul Testament este plin de afirmaţii că Dumnezeu însuşi este mântuirea omului. Citez doar pe profetul Isaia care îşi afirmă credinţa cu toată convingerea: “Iată, tu eşti Dumnezeul mântuirii mele; în tine voi nădăjdui şi în veac nu-mi voi pierde cumpătul, căci tăria mea şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi mântuirea mea tot el este” (Is 12,2).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la vederea lui Dumnezeu.

Noul Testament este plin de afirmaţii că Isus este mântuirea noastră. Isus însuşi se afirmă ca Mântuitor. Intrând în casa lui Zaheu spune: “Astăzi s-a făcut mântuire acestei case” (Lc 19,9). Pe tâlharul din dreapta sa, Isus îl asigură de mântuirea veşnică: “Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în rai” (id. 23,43). Mai citez doar pe autorul Scrisorii către evrei, care spune: “Şi făcându-se desăvârşit, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veşnică” (Evr 5,9).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la o întâlnire personală cu Isus.

Întâlnirea personală cu Isus, spre a vedea mântuirea, se realizează mai întâi prin credinţă. Deoarece are şi credinţa ochii săi, afirmă sfântul Augustin (cf. CTF de pr. dr. Eduard Ferenţ, Iaşi 1991). Deseori, Isus, săvârşind vindecări miraculoase, spune celui favorizat: “Credinţa ta te-a mântuit” (cf. Mc 5,34; 10,52; Lc 7,50; 8,48; 18,42 etc.). Sfântul Paul afirmă pe lung şi pe lat acest adevăr în toate scrisorile sale. Cei care l-au întâlnit prin credinţă au simţit bucuria prezenţei lui. Printre alţii N. Steinhardt îşi mărturiseşte adeziunea faţă de declaraţia Simonei Weil care afirmă faptul că dacă Dumnezeu se ascunde privirilor noastre, acesta este semnul suprem al existenţei şi dragostei lui, deoarece ne îngăduie să fim aceasta, adică să fiinţăm (altminteri prezenţa lui ar echivala cu anihilarea noastră), ca să ne lase o libertate desăvârşită şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 87). Îşi dă adeziunea şi la afirmaţia iezuitului Aguste Valensin că, chiar dacă ar fi pe patul de moarte şi i s-ar aduce argumente evidente că Dumnezeu nu există, nu i-ar părea rău că a crezut; ba chiar s-ar simţi onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atât mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există (id. o.c., pag. 88).

A-l vedea pe Isus înviat cu ochii trupului ca apostolii şi acele persoane privilegiate, în special ca Toma chemat să-şi pună degetul în răni şi palma în coasta străpunsă pentru ca văzând să creadă (cf. In 20,27), este un dar deosebit la care nimeni nu poate avea pretenţie. A-l vedea pe Isus, ca Saul pe drumul Damascului răpit în extaz până în al treilea cer (cf. 2Cor 12,2) sau aşa cum “îl vor vedea toţi venind pe norii cerului cu putere şi slavă” (cf. Duminica I Advent, anul C), constituie acţiunea divină extraordinară pentru ducerea la desăvârşire a planului de mântuire.

Afirmaţia lui Isaia că “fiecare făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (40,5) este expusă de profetul Baruh (Lec. I: Bar 5,1-9) ca un cânt triumfal al timpurilor mesianice foarte asemănător cu descrierea Ierusalimului ceresc din Apocalipsul sfântului Ioan. Ierusalimul este invitat să se îmbrace cu splendoarea gloriei, cu acea glorie care chiar de pe timpul exodului a fost identificată cu Iahve; să-şi pună mantia dreptăţii: imagine regală care garantează un fel de viaţă perfectă a cetăţenilor săi; să se încununeze cu gloria veşnică: toate popoarele devenindu-i tributare pe toată veşnicia spre a-i contempla împărăţia bazată pe adevăr, dreptate şi pace; Ierusalimul este invitat să poarte un nume nou: Pacea dreptăţii şi gloria pietăţii care exprimă desăvârşirea relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni şi dintre om şi om. Profeţia lui Baruh, depăşind orice realitate istorică a Israelului de odinioară, atinge una dintre cele mai înalte culmi ale revelaţiei din Vechiul Testament (cf. CBL pag. 689-690).

Pe drept putea să cânte psalmistul şi noi cu el: “Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi” (Ps 125).

Luând ad litteram profeţia lui Baruh, contemporanii lui Ioan Botezătorul vedeau în romanii asupritori un obstacol în cale realizării acestei mântuiri. Ioan Botezătorul este mai realist, mai pragmatic, el vede înfăptuirea ei din interiorul omului, din suflet. Romanii nu sunt nicidecum o piedică, ci o materie primă oferită de Dumnezeu spre prelucrare, ca şi neamurile “să vadă mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,1-6), fiindcă şi soldaţii romani veneau la Iordan căutând calea dreptăţii (cf. Lc 3,14). Israelul este chemat să fie fermentul credinţei din inima imperiului.

Evanghelistul Luca sesizează foarte bine poziţia lui Ioan Botezătorul între coordonatele istorice ale timpului spre a consemna de fapt începutul activităţii lui Isus, care constituie un fenomen concret ce se poate verifica şi preciza cu exactitate din analele istoriei. Totodată această precizare istorică arată că mesajul lui Isus nu s-a născut în secret, ca o sectă, ci în câmpul deschis al omenirii.

Evanghelistul Luca se mai simte obligat să arate poziţia corectă a Botezătorului între coordonatele teologice ale Israelului de pe terenul speranţei Vechiului Testament. Ioan Botezătorul este realitatea istorică a acelei voci din vechime care proclamă: “Pregătiţi în pustiu calea Domnului!” (Is 40,3-5). Glasul este venit de la Dumnezeu însuşi, arătând că exodul (suferinţa) este calea care transformă speranţa în libertate, în mântuire. Deci: pentru a ajunge la Cristos este necesară o perioadă de curăţire, de trecere prin pustiu, de căutare a adevăratei patrii care nu-i decât Ierusalimul ceresc (cf. CBL pag. 1138-1140). La el se poate ajunge chiar dacă sunt romanii în ţară. Ei nu sunt o piedică în calea venirii lui Mesia, în cale libertăţii spirituale, în calea primirii înţelepciunii cereşti, în calea eliberării de sclavia păcatului, ci, din contra, constituie pustiul care ajută la purificarea sufletului.

În orice moment al istoriei, în orice situaţie politică, socială şi economică, omul se poate sfinţi, poate vedea mântuirea pornind din interior, din suflet.

Sfântul apostol Paul, (Lec. a II-a: Fil 1,4-6.8-11) mulţumeşte lui Dumnezeu pentru colaborarea comunităţii creştine din Filipi. Darul lor material destul de generos contribuie la răspândirea evangheliei, fiindcă îl ajuta pe Paul care atunci era în lanţuri, scutindu-l de grijile materiale, se dedica şi mai mult misiunii sale. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu o încheie cu o rugă specială: iubirea, adică însăşi comunitatea creştină din Filipi, să crească tot mai mult în cunoaştere şi în orice fel de discernământ al adevăratelor valori (cf. CBL pag. 1692-1693). Desigur că Paul s-a rugat ca ei să-l cunoască pe Cristos, adică să se întâlnească cu mântuirea, să se identifice cu el până acolo ca să poată spune fiecare: “Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20) şi tot ce fac să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ca şi noi să vedem mântuirea Dumnezeului nostru, trebuie să pornim de la cunoaşterea lui Isus din ieslea Betleemului, de la misterul iubirii infinite: întruparea Cuvântului, ca să devenim părtaşi ai vieţii lui de iubire, smerenie, încredere în Tatăl şi în frumuseţe îngerească.

Pentru aceasta se roagă întreaga Biserică, Trupul Mistic al lui Cristos însufleţit de Duhul Sfânt: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin