Start > Ritul latin > Fiecare om va vedea mântuirea lui Dumnezeu

Fiecare om va vedea mântuirea lui Dumnezeu

28 November 2009
1,026 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Advent (Anul C)

Vom considera concluzia evangheliei de azi (Lc 3,1-6): “Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. Cuvintele aparțin profetului Isaia (Is 40,5) și au menirea să stabilească o legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu prin credință, speranță și caritate. Prin credință, fiindcă el singur asigură mântuirea fiecărui om; prin speranță, deoarece el singur ne dă siguranța că și noi vom vedea mântuirea; prin caritate, fiindcă Dumnezeu, “fiind iubire” (1In 4,8.16), va accepta întotdeauna faptele noastre de caritate față de mântuirea aproapelui.

Vechiul Testament este plin de afirmații că Dumnezeu însuși este mântuirea omului. Citez doar pe profetul Isaia care își afirmă credința cu toată convingerea: “Iată, tu ești Dumnezeul mântuirii mele; în tine voi nădăjdui și în veac nu-mi voi pierde cumpătul, căci tăria mea și cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu și mântuirea mea tot el este” (Is 12,2).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la vederea lui Dumnezeu.

Noul Testament este plin de afirmații că Isus este mântuirea noastră. Isus însuși se afirmă ca Mântuitor. Intrând în casa lui Zaheu spune: “Astăzi s-a făcut mântuire acestei case” (Lc 19,9). Pe tâlharul din dreapta sa, Isus îl asigură de mântuirea veșnică: “Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu mine în rai” (id. 23,43). Mai citez doar pe autorul Scrisorii către evrei, care spune: “Și făcându-se desăvârșit, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veșnică” (Evr 5,9).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la o întâlnire personală cu Isus.

Întâlnirea personală cu Isus, spre a vedea mântuirea, se realizează mai întâi prin credință. Deoarece are și credința ochii săi, afirmă sfântul Augustin (cf. CTF de pr. dr. Eduard Ferenț, Iași 1991). Deseori, Isus, săvârșind vindecări miraculoase, spune celui favorizat: “Credința ta te-a mântuit” (cf. Mc 5,34; 10,52; Lc 7,50; 8,48; 18,42 etc.). Sfântul Paul afirmă pe lung și pe lat acest adevăr în toate scrisorile sale. Cei care l-au întâlnit prin credință au simțit bucuria prezenței lui. Printre alții N. Steinhardt își mărturisește adeziunea față de declarația Simonei Weil care afirmă faptul că dacă Dumnezeu se ascunde privirilor noastre, acesta este semnul suprem al existenței și dragostei lui, deoarece ne îngăduie să fim aceasta, adică să ființăm (altminteri prezența lui ar echivala cu anihilarea noastră), ca să ne lase o libertate desăvârșită și să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăznețului nostru act de credință (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 87). Își dă adeziunea și la afirmația iezuitului Aguste Valensin că, chiar dacă ar fi pe patul de moarte și i s-ar aduce argumente evidente că Dumnezeu nu există, nu i-ar părea rău că a crezut; ba chiar s-ar simți onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil și vrednic de dispreț, cu atât mai rău pentru univers, de greșit n-a greșit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greșeala este a lui Dumnezeu că nu există (id. o.c., pag. 88).

A-l vedea pe Isus înviat cu ochii trupului ca apostolii și acele persoane privilegiate, în special ca Toma chemat să-și pună degetul în răni și palma în coasta străpunsă pentru ca văzând să creadă (cf. In 20,27), este un dar deosebit la care nimeni nu poate avea pretenție. A-l vedea pe Isus, ca Saul pe drumul Damascului răpit în extaz până în al treilea cer (cf. 2Cor 12,2) sau așa cum “îl vor vedea toți venind pe norii cerului cu putere și slavă” (cf. Duminica I Advent, anul C), constituie acțiunea divină extraordinară pentru ducerea la desăvârșire a planului de mântuire.

Afirmația lui Isaia că “fiecare făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (40,5) este expusă de profetul Baruh (Lec. I: Bar 5,1-9) ca un cânt triumfal al timpurilor mesianice foarte asemănător cu descrierea Ierusalimului ceresc din Apocalipsul sfântului Ioan. Ierusalimul este invitat să se îmbrace cu splendoarea gloriei, cu acea glorie care chiar de pe timpul exodului a fost identificată cu Iahve; să-și pună mantia dreptății: imagine regală care garantează un fel de viață perfectă a cetățenilor săi; să se încununeze cu gloria veșnică: toate popoarele devenindu-i tributare pe toată veșnicia spre a-i contempla împărăția bazată pe adevăr, dreptate și pace; Ierusalimul este invitat să poarte un nume nou: Pacea dreptății și gloria pietății care exprimă desăvârșirea relațiilor dintre Dumnezeu și oameni și dintre om și om. Profeția lui Baruh, depășind orice realitate istorică a Israelului de odinioară, atinge una dintre cele mai înalte culmi ale revelației din Vechiul Testament (cf. CBL pag. 689-690).

Pe drept putea să cânte psalmistul și noi cu el: “Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi” (Ps 125).

Luând ad litteram profeția lui Baruh, contemporanii lui Ioan Botezătorul vedeau în romanii asupritori un obstacol în cale realizării acestei mântuiri. Ioan Botezătorul este mai realist, mai pragmatic, el vede înfăptuirea ei din interiorul omului, din suflet. Romanii nu sunt nicidecum o piedică, ci o materie primă oferită de Dumnezeu spre prelucrare, ca și neamurile “să vadă mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,1-6), fiindcă și soldații romani veneau la Iordan căutând calea dreptății (cf. Lc 3,14). Israelul este chemat să fie fermentul credinței din inima imperiului.

Evanghelistul Luca sesizează foarte bine poziția lui Ioan Botezătorul între coordonatele istorice ale timpului spre a consemna de fapt începutul activității lui Isus, care constituie un fenomen concret ce se poate verifica și preciza cu exactitate din analele istoriei. Totodată această precizare istorică arată că mesajul lui Isus nu s-a născut în secret, ca o sectă, ci în câmpul deschis al omenirii.

Evanghelistul Luca se mai simte obligat să arate poziția corectă a Botezătorului între coordonatele teologice ale Israelului de pe terenul speranței Vechiului Testament. Ioan Botezătorul este realitatea istorică a acelei voci din vechime care proclamă: “Pregătiți în pustiu calea Domnului!” (Is 40,3-5). Glasul este venit de la Dumnezeu însuși, arătând că exodul (suferința) este calea care transformă speranța în libertate, în mântuire. Deci: pentru a ajunge la Cristos este necesară o perioadă de curățire, de trecere prin pustiu, de căutare a adevăratei patrii care nu-i decât Ierusalimul ceresc (cf. CBL pag. 1138-1140). La el se poate ajunge chiar dacă sunt romanii în țară. Ei nu sunt o piedică în calea venirii lui Mesia, în cale libertății spirituale, în calea primirii înțelepciunii cerești, în calea eliberării de sclavia păcatului, ci, din contra, constituie pustiul care ajută la purificarea sufletului.

În orice moment al istoriei, în orice situație politică, socială și economică, omul se poate sfinți, poate vedea mântuirea pornind din interior, din suflet.

Sfântul apostol Paul, (Lec. a II-a: Fil 1,4-6.8-11) mulțumește lui Dumnezeu pentru colaborarea comunității creștine din Filipi. Darul lor material destul de generos contribuie la răspândirea evangheliei, fiindcă îl ajuta pe Paul care atunci era în lanțuri, scutindu-l de grijile materiale, se dedica și mai mult misiunii sale. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu o încheie cu o rugă specială: iubirea, adică însăși comunitatea creștină din Filipi, să crească tot mai mult în cunoaștere și în orice fel de discernământ al adevăratelor valori (cf. CBL pag. 1692-1693). Desigur că Paul s-a rugat ca ei să-l cunoască pe Cristos, adică să se întâlnească cu mântuirea, să se identifice cu el până acolo ca să poată spune fiecare: “Nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20) și tot ce fac să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ca și noi să vedem mântuirea Dumnezeului nostru, trebuie să pornim de la cunoașterea lui Isus din ieslea Betleemului, de la misterul iubirii infinite: întruparea Cuvântului, ca să devenim părtași ai vieții lui de iubire, smerenie, încredere în Tatăl și în frumusețe îngerească.

Pentru aceasta se roagă întreaga Biserică, Trupul Mistic al lui Cristos însuflețit de Duhul Sfânt: Dumnezeule atotputernic și milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoașterea înțelepciunii cerești să ne facă părtași de viața lui! (LR). Amin.

Ritul latin