Despre naşterea Domnului nostru Isus Cristos avem multe dovezi istorice şi teologice, de ştiinţă şi de credinţă. Sărbătorile Crăciunului le-au pus în evidenţă. Rămâne să mai punem o întrebare la care sărbătoarea de azi a sfântului Ştefan, primul martir al religiei creştine, ne va da răspuns, şi anume: De ce s-a născut Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ? Isus ne-a răspuns prin cuvintele sale: Am venit ca (tot omul) să aibă viaţă (In 10,10). Sfântul Ştefan ne-a răspuns prin moartea sa: Doamne Isuse, primeşte sufletul meu (Fap 7,59).

Răspunsul lui Isus: Să aibă viaţă, vrea să ne conştientizeze asupra darului pe care ni l-a adus, prin care noi să avem siguranţa vieţii veşnice şi plini de bucurie să devenim pentru toţi cei din jurul nostru un alt Moş Crăciun, plini de daruri, pe care să le împărţim cu iubirea şi dărnicia lui Isus. Pentru aceasta a spus Isus: Am venit să aduc foc pe pământ şi cât doresc ca el să se aprindă şi să ardă! (Lc 12,49); iar în faţa lui Pilat a declarat: Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr (In 18,37).

Isus a venit ca să avem viaţă şi această viaţă să fie pătrunsă de focul iubirii şi de adevăr.

Sfântul Ştefan se încadrează cel mai bine în scopul venirii lui Isus pe pământ, devenind un Moş Crăciun cu sacul plin de viaţă şi viaţa plină de foc şi de adevăr.

Viaţa, focul şi adevărul sunt cele trei elemente esenţiale care se întrepătrund şi care corespund perfect credinţei creştine într-un singur Dumnezeu în trei persoane. Dumnezeu Tatăl este viaţa; Dumnezeu Fiul este adevărul; Dumnezeu Duhul Sfânt este focul iubirii dintre viaţă şi adevăr.

Isus, adevărul veşnic, a spus: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locul la el (In 14,21); adică: dacă cineva iubeşte adevărul, Tatăl ceresc îi va da focul iubirii, pe Duhul Sfânt şi acela va avea viaţă, adică pe Tatăl.

Sfântul diacon Ştefan a iubit adevărul, Tatăl i-a dat focul iubirii şi astfel a ajuns la viaţa veşnică. Aceasta este viaţa veşnică: cunoaşterea lui Dumnezeu, vederea lui faţă în faţă. Ştefan proclamă acest adevăr: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Fap 7,56).

Pentru a fi creştini adevăraţi, datorită faptului că am fost botezaţi asemenea lui Ştefan, în numele Tatălui (ca să avem viaţă) şi al Fiului (ca să ne bucurăm de adevăr) şi al Sfântului Duh (ca să avem focul iubirii), trebuie să ne afirmăm ca temple vii ale Duhului Sfânt. Pe acesta ni l-a făgăduit Isus când, vorbind despre rugăciune, a spus: Oare când fiul cere tatălui său pâine îi va da piatră? Şi dacă îi cere peşte îi va da scorpion? Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi lucruri bune fiilor voştri, oare Tatăl meu ceresc nu-l va da pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer? (Lc 11,13).

Câtă nevoie avem de Duhul Sfânt, ne-o arată sfântul Paul când afirmă că noi nu ne putem adresa lui Dumnezeu cu numele de tată decât în Duhul Sfânt (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Aceasta vrea să spună că nu putem avea viaţa veşnică, dacă nu avem în noi iubirea. acesta-i adevărul adus de Isus şi trăit de sfântul Ştefan.

Protomartirul diacon Ştefan, numai datorită Duhului Sfânt a putut spune lui Dumnezeu: Tată; şi Fiului: Doamne Isuse, primeşte sufletul meu; fiindcă având în suflet iubirea veritabilă, s-a rugat pentru duşmani: Doamne, nu le lua în seamă acest păcat (id. v. 60), fiindcă acela care se roagă în noi cu suspine negrăite este Duhul Sfânt trimis în noi de Tatăl şi de Fiul, fiindcă de la Tatăl şi de la Fiul purcede (Crezul).

Şi noi, numai în Duhul Sfânt vom putea împlini porunca cea nouă a lui Isus, aceea de a-i iubi pe toţi cu focul ceresc, chiar şi pe duşmani, şi să ne rugăm cu sfântul Ştefan: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!

Numai în Duhul Sfânt a avut sfântul Ştefan darul înţelepciunii, datorită căruia potrivnicii nu i-au putut rezista şi, scrâşnind din dinţi, îşi astupau urechile (id. v. 54.57).

Numai în Duhul Sfânt a avut sfântul Ştefan darul înţelegerii faţă de toţi cei flămânzi, goi, însetaţi, bolnavi, orfani, văduve etc., pe care îi slujea în calitate de diacon, oferindu-le nu numai cele materiale, cât mai ales cele spirituale. De aceea a putut spune în clipa morţii: Doamne Isuse, primeşte sufletul meu! ca apoi să audă de la Isus: Vino, binecuvântatul Părintelui meu şi moşteneşte împărăţia care ţi-a fost pregătită de la întemeierea lumii, pe care Isus l-a aşezat la dreapta sa în împărăţia Tatălui.

Numai în Duhul Sfânt s-a bucurat de darul minunat al sfatului, găsind mereu răspunsurile la toate problemele vieţii personale şi ale celor din jur numai în Sfintele Scripturi.

Numai în Duhul Sfânt s-a bucurat de darul tăriei şi a rămas neclintit în credinţă sub ploaia de pietre care s-a abătut asupra lui cu furia infernului. Mântuitorul ne-a spus-o clar că: împărăţia cerurilor se cucereşte prin violenţă (silă) şi numai acei care îşi fac violenţă o dobândesc (Mt 11,12). Jugul dulce şi povara uşoară despre care ne-a vorbit Isus (id. v. 30) nu duc nicidecum la interpretarea unui pseudocreştinism dulceag, care ar scuti pe cineva de efort. Jugul Domnului este în mod efectiv uşor şi dulce, dar numai în măsura în care cineva are o iubire autentică (pe Duhul Sfânt), fiindcă este o calitate extraordinară a iubirii de a face uşoare şi plăcute chiar şi cele mai grele poveri. Iubirea mamei duce sarcina timp de nouă luni în sân şi apoi câţiva ani în braţe. Minunat este exemplul celor doi frăţiori care au mers să viziteze un parc de distracţii. La intrare, fratele mai mare şi-a scrântit piciorul şi a început să plângă. Cel mai mic l-a luat în cârcă şi aşa au început vizita. Vizitatorii se mirau cum micuţul era în stare să ducă o povară atât de mare, dar el le spunea: Nu e greu, e frăţiorul meu. Numai cu puterea iubirii vom fi în stare să mergem pe calea îngustă şi să intrăm prin poarta strâmtă în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 7,13-14). Creştinismul este pentru cei curajoşi, pentru cei puternici care nu se descurajează în faţa greutăţilor. Sfântul Ştefan ne arată că urmarea lui Cristos este o luptă. După ce Saul, care stătea şi păzea hainele ucigaşilor privind cu ură, dar şi cu admiraţie la curajul diaconului, s-a convertit, va scrie credincioşilor efeseni: Îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept în ziua încercării şi, învingători în toate, să puteţi rămâne în picioare (Ef 6,13). Mai departe le recomandă armele de luptă: centura adevărului, platoşa dreptăţii, încălţămintea zelului evanghelic, scutul credinţei, coiful mântuirii şi în fine: Spada Duhului, adică cuvântul lui Dumnezeu (id. v. 14-17). Înarmat în felul acesta, creştinul, asemenea sfântului Ştefan, se poate lupta ca un viteaz, dar nu fără rugăciune, fiindcă numai Dumnezeu singur poate da victoria. Spune acelaşi sfânt Paul: În orice împrejurare, în orice rugă şi rugăminte, închinaţi-vă prin mijlocirea Duhului Sfânt; pe lângă acestea, vegheaţi cu o stăruinţă desăvârşită în rugă pentru toţi sfinţii (id. v. 18), convins fiind că ruga diaconului i-a adus şi lui bucuria convertirii pe drumul Damascului.

Numai în Duhul Sfânt a avut diaconul Ştefan darul ştiinţei mântuitoare şi fericirea de a vedea încă de pe acest pământ realizarea obiectului credinţei: cerurile deschise şi pe Fiul Omului de-a dreapta Tatălui.

Numai în Duhul Sfânt a avut darul evlaviei într-o rugăciune făcută cu credinţa care realizează minuni: faţa strălucitoare ca a unui înger.

Numai în Duhul Sfânt a avut darul fricii de Dumnezeu, adică acea conştiinţă mereu trează că providenţa divină nu-l părăseşte niciodată.

Vedeţi ce lecţie minunată ne dă sfântul Ştefan?

Dar ca să simţim toată bucuria sărbătorii de azi, trebuie să ne încărcăm cu darurile Duhului Sfânt, asemenea sfântului diacon Ştefan, cu aceeaşi credinţă, speranţă şi iubire; şi mai ales iubire faţă de duşmani.

Să nu uităm ruga Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Te rugăm, Doamne, să ne dai harul de a imita exemplul sfântului Ştefan, a cărui naştere pentru cer o sărbătorim astăzi: să învăţăm şi noi să-i iubim pe duşmanii noştri după cum el a ştiut să se roage pentru prigonitorii săi (LR). Amin.