Predici

Zămislirea nepătată este un privilegiu unic, divin, acordat preacuratei Fecioare Maria chiar din prima clipă a conceperii ei în sânul mamei sale Ana, pentru a deveni mamă vrednică a Fiului lui Dumnezeu, Isus om-Dumnezeu. A fost, nu numai scutită de sărăcia spirituală pe care toţi ceilalţi muritori o au ca pe o moştenire tristă de la Adam, dar şi îmbogăţită de plinătatea harului. Datorită acestui privilegiu, sufletul Maicii Domnului nu a cunoscut nici un obstacol în avântul său spre Dumnezeu şi nici trupul ei feciorelnic nu a cunoscut tendinţele rele împotriva sufletului. Ea însăşi a mărturisit: Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic, din care cauză: Toate generaţiile mă vor numi fericită (Lc 1,48-49). Orientul creştin a instituit încă din secolul al VII-lea o sărbătoare în cinstea Zămislirii Fecioarei. Când conţinutul dogmatic a fost elucidat, papa Clement al XI-lea, în 1708, a extins sărbătoarea la întreaga Biserică, proclamând-o sărbătoare de poruncă. Şi fiindcă unii învăţaţi mai stăruiau în îndoială, papa Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854, a proclamat în mod solemn acest adevăr de credinţă ca făcând parte din tezaurul spiritual al Bisericii lui Cristos din totdeauna şi pentru totdeauna.

Dintre multele şi marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut preacuratei, ea a preţuit şi s-a bucurat de privilegiul conceperii nepătate mai mult decât toate celelalte. Când Fecioara Maria s-a arătat la Lourdes, în ziua de 25 martie 1858, Bernadetei Soubirous, după ce aceasta o rugase de mai multe ori să-i spună cine este şi ce doreşte, într-un extaz de fericire şi de o frumuseţe cerească de nedescris, i-a spus: Eu sunt Neprihănita Zămislire. Nu i-a spus că este mama lui Dumnezeu sau Regina îngerilor sau Regina întregului univers şi nici nu s-a definit cu un alt privilegiu enumerat în Litaniile lauretane, ci prin cel mai scump inimii ei, prin cel mai distins privilegiu cu care a fost împodobită de atotputernicia lui Dumnezeu.

Prin darul conceperii nepătate acordat Mariei a început să se pună stavilă stăpânirii tiranice a Şarpelui viclean asupra nefericiţilor urmaşi ai lui Adam. Sfântul Irineu afirmă că Maria este a doua Evă. Prima a fost mama tuturor celor vii pentru acest pământ; a doua, Maria, este mama tuturor celor vii pentru viaţa supranaturală, veşnică; ea este prima fiinţă care zdrobeşte capul Şarpelui viclean; prin plinătatea harului de care se bucură, ea poate face din fiecare fiinţă omenească de bunăvoinţă un instrument viu care cântă gloria Creatorului. Preacurata a cântat “Magnificat”-ul ei de laudă la adresa lui Dumnezeu cu buzele trupeşti când a vizitat-o pe verişoara sa Elisabeta şi aceasta s-a umplut de Duhul Sfânt, făcând ca pruncul pe care îl purta în sân, pe Ioan Botezătorul, să tresalte de bucurie, iar acum îşi cântă “Magnificat”-ul prin noi, când ne apropie de Isus, piatra cea vie, făcându-ne pietre vii, spre a zidi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aducem jertfe duhovniceşti, spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (cf. 1Pt 4-5).

Dacă Şarpele viclean i-a zdrobit călcâiul, adică punctul de sprijin, pe Isus, care a trebuit să moară pe lemnul crucii din cauza păcatelor lumii, cine a fost aceea care s-a rugat pentru învierea lui Isus? Cine a fost aceea care s-a jertfit pentru ca trupul izvorât din trupul ei feciorelnic să-şi recapete viaţa? Cine l-a rugat pe Duhul Sfânt să-i redea viaţă celui pe care el l-a zămislit în sânul ei prin atotputernicia iubirii? Răspunsul nu-i decât unul: Maria, preacurata mireasă a Duhului Sfânt. Ruga ei nu-i una de plângere că moartea i l-a luat, ci una de mulţumire că Duhul Sfânt i l-a dat. Şi, după cum: “Recunoştinţa naşte prisosinţa”, Duhul Sfânt i-l redă viu şi glorios. În virtutea neprihănitei sale zămisliri, preacurata continuă şi azi să mijlocească pentru noi ca Duhul Sfânt care l-a înviat pe Isus din morţi, să locuiască şi în noi, să facă vii, pentru viaţa veşnică, trupurile noastre muritoare (cf. Rom 8,11). Prin darul zămislirii nepătate ea a devenit mama tuturor celor vii, colaboratoare sigură la învierea noastră, mai întâi la învierea spirituală prin trecerea de la păcat la har şi apoi a celei suprafireşti, din ţărână la trupul învierii spre viaţa veşnică.

Am citit undeva despre obiceiul creştinilor din ţările Americii Latine că, atunci când se apropie de confesional (scaunul de spovadă), prima rugăciune pe care o spun este aceasta: O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru mine care alerg la tine, ca să devin curat!

Maria este instrumentul de care se foloseşte Dumnezeu pentru restabilirea planului iniţial: ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea lui (Lectura a II-a).

În analele de la Lourdes citim că un copilaş de doi ani, Ioan Bouhorts, care se născuse paralitic şi a rămas pipernicit, fiind chinuit de nişte friguri grele, trăgea de moarte. I s-au pregătit toate pentru înmormântare. Dar într-o zi, îndurerata lui mamă privea dusă pe gânduri la focul din sobă, când, pe neaşteptate, a fost trezită de o presimţire ciudată şi, privind spre copilaşul din leagăn, l-a văzut cu ochii ieşiţi din orbite, cu respiraţia oprită, cu mânuţele şi picioarele învineţite şi reci. A murit, i-a şoptit soţul care tocmai atunci intrase în casă. Mama, ca ieşită din minţi, a exclamat: Nu! încă nu este mort! Preasfânta Fecioară de la peşteră îl va salva! Şi, luându-l din leagăn, l-a învelit în şorţul ei şi a dat buzna pe uşă, îndreptându-se spre peştera unde în ziua de 25 martie 1858, Doamna cea frumoasă a Bernadetei Soubirous, îi descoperise acesteia că ea este Neprihănita Zămislire şi de unde a ieşit acel izvor minunat. Lumea de pe stradă, văzând-o cum merge gâfâind, o credea ieşită din minţi. Ajunsă aici, şi-a desfăcut şorţul, a luat copilaşul şi l-a scufundat în bazinul cu apă rece ca gheaţa. Cei prezenţi au încercat să-i atragă atenţia şi chiar s-o împiedice de la acest gest necugetat, dar ea, surdă la cuvintele lor, după ce l-a ţinut scufundat aproape un sfert de oră în apa rece, murmurând: Dacă o fi să moară, atunci este indiferent cum şi în ce fel va muri. L-a scos din apă, l-a înfăşurat din nou în şorţ, l-a dus acasă şi l-a aşezat în leagăn. S-a bucurat nespus când a simţit că respiră. Copilul a adormit liniştit, dar mama l-a supravegheat toată noaptea. De dimineaţă, când s-a trezit, copilul a cerut să bea şi apoi să fie dat jos din leagăn. Fiindcă nu umblase niciodată, mama nu i-a permis, dar când ea a plecat din casă după treburi, micuţul Ioan s-a coborât singur din leagăn şi a pornit spre uşă în căutarea mamei. Când ea a intrat şi l-a văzut umblând, era să leşine de emoţie şi de bucurie. Din acea zi Ioan a rămas sănătos toată viaţa. Vindecarea minunată a avut loc în ziua de 4 martie 1858 şi a avut menirea să fie marele semn al adevărului pentru ceea ce Bernadeta avea să spună despre Doamna cea frumoasă care i se va descoperi prin marele privilegiu al Neprihănitei Zămisliri.

Să avem încredere! Mijlocirea ei este puternică în favoarea noastră datorită iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a scutit-o de prihana strămoşească încă din prima clipă a conceperii ei pentru această lume şi a conceperii noastre pentru viaţa veşnică. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin