Predici

Zămislirea nepătată sau scutirea de păcatul strămoşesc chiar din prima clipă a existenţei este un dar deosebit de mare din partea lui Dumnezeu, pe care nici o altă făptură omenească nu l-a primit, afară de preacurata Fecioară Maria. Adam şi Eva au fost creaţi fără păcat, dar Maria este unică în darul zămislirii nepătate, fiindcă, nu numai că a fost creată fără păcat, dar a fost şi “plină de har” din prima clipă a existenţei. Din acest motiv ea întrece în frumuseţe pe îngeri, dintre care unii au căzut tocmai pentru că nu s-au bucurat de plinătatea harului; şi chiar în cei rămaşi credincioşi Dumnezeu găseşte pete (cf. Iob 4,18).

Fiindcă Neprihănita este modelul sau icoana viitorului nostru, întrucât nimic pătat nu va intra în cer (cf. Ef 5,5; Ap 21,27), ca să realizăm perfecţiunea, trebuie să avem mereu înaintea ochilor originalul realizat de Creatorul însuşi.

Toţi oamenii se nasc cu păcatul strămoşesc, cu păcatul pe care l-au săvârşit strămoşii noştri Adam şi Eva când au călcat porunca lui Dumnezeu. Atunci Creatorul, ca pedeapsă, le-a retras harul nevinovăţiei originale, lăsându-i într-o goliciune sufletească de care Adam însuşi s-a înfricoşat şi s-a ascuns. Sărăcia, goliciunea, teama şi ruşinea ne-au rămas ca moştenire blestemată.

Botezul este cel mai mare dar pe care îl primeşte omul în această viaţă, fiindcă prin el sufletul se eliberează din sclavia păcatului, de sărăcie şi goliciune şi primeşte capacitatea de a se umple de har, de a se elibera de moarte, cu dreptul la înviere.

Ştim despre doi sfinţi, pomeniţi în Sfânta Scriptură, că au fost curăţaţi de păcatul strămoşesc încă din sânul mamelor. Aceştia sunt: Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,44) şi profetul Ieremia (cf. Ier 1,5). Dar ei au fost zămisliţi în cea mai neagră sărăcie spirituală. Dumnezeu însuşi spune despre profetul Ieremia: Mai înainte ca să fi ieşit din sânul mamei tale, eu te-am pus deoparte şi te-am rânduit profet al neamurilor. Sfântul Ioan Botezătorul a fost curăţat de păcatul strămoşesc pe când se mai afla încă în sânul mamei sale Elisabeta, adică la vizita preasfintei Fecioare Maria (cf. Lc 1,44) şi despre care Isus avea să spună că dintre cei născuţi din femeie nu s-a ridicat un altul mai mare decât Ioan (cf. Mt 11,11), el fiind îngerul în carne şi oase trimis să pregătească sufletele oamenilor pentru a-l primi pe Mesia.

Dacă Mântuitorul consideră pe cel născut fără păcatul strămoşesc drept “înger”, oare cum trebuie considerată Maria care, nu numai că s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, dar singură a fost scutită chiar din prima clipă a existenţei sale din sânul sfintei Ana de acest păcat? Ba mai mult: plină de har. Oare nu este clar că preacurata este mai presus de îngeri datorită acestui privilegiu unic?

Acest dar unic, preacurata l-a primit pentru vredniciile viitoare ale Fiului său Isus, care a suferit în primul rând pentru a dobândi pământului modelul după care se poate intra în paradisul ceresc.

Măreţia darului zămislirii nepătate întrece orice vindecare trupească, orice vindecare sufletească, întrece darul mântuirii de chinurile iadului, întrece toate darurile sfinţilor luate la un loc, şi chiar ale îngerilor, întrece orice putere de imaginaţie, orice putere de gândire, fiindcă este unic şi numai datorită lui se formează în sânul ei acea osmoză dintre divin şi uman numită uniune ipostatică în Fiul Omului, Isus. Pare verosimilă părerea unor teologi care susţin că Fiul lui Dumnezeu a oferit Tatălui său ceresc 99% din meritele suferinţelor sale de pe pământ pentru a realiza această minune a harului: Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, mamă şi fecioară. Vom încerca să înţelegem acest lucru din următoarea comparaţie: prin Misterul pascal Isus obţine sărmanelor făpturi umane hrana pentru viaţa veşnică, dar pentru Maria, mama sa, obţine, pe lângă hrana cea mai aleasă, un palat, o coroană de regină peste cer şi pământ, o moştenire divină, pe Isus, în care Tatăl însuşi şi-a ascuns toate comorile sale divine. Diferenţa dintre cei răscumpăraţi şi mama lui Dumnezeu este mai mare decât distanţa dintre cer şi pământ. Este clar. Opera răscumpărării vizează în primul rând desăvârşirea, sfinţenia, şi apoi repararea stricăciunilor provocate de păcatul strămoşesc şi de cele personale. Ea este singura persoană liberă în decizii. Noi suntem robii păcatului, egoismului nostru şi ale urmărilor lui, pe când ea este roaba Domnului, adică Dumnezeu o are total în stăpânirea lui, numai lui singur îi slujeşte. Ea singură este fiinţa căreia Duhul Sfânt, mirele ceresc, i-a putut spune: Toată frumoasă eşti iubita mea şi prihană nu este în tine (Ct 4,7), iar Tatăl ceresc o salută prin gura arhanghelului Gabriel: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine! Ea singură n-a trebuit să spună, ceea ce trebuie să zicem noi toţi, asemenea regelui David: Iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut mama mea (Ps 50).

Dintre lucrurile mari pe care i le-a făcut Cel Atotputernic, darul zămislirii fără de prihana strămoşească este cel mai mare şi de aceea i-a produs cea mai mare bucurie, fiindcă numai pe această bază s-au putut clădi celelalte privilegii.

De această bucurie, mama lui Dumnezeu şi mama noastră cerească vrea să ne împărtăşim şi noi, fiindcă ne-a zămislit nevinovăţia prin cooperarea la opera răscumpărării. Isus însuşi, de pe înălţimea crucii, ne-a dat-o drept mamă a neprihănirii noastre (cf. In 19,26). Ceea ce Tatăl a creat nepătat pentru Fiul său, Fiul ne-a dăruit nouă. Lui să-i fie slavă în veci!

Azi, sărbătorind conceperea nepătată a preacuratei Fecioare Maria, sărbătorim dărnicia divină care, nu numai că ne cheamă la sfinţenie, la preţuirea valorilor spirituale, ci ne face părtaşi de natura divină (cf. 2Pt 1,4) prin sfânta Euharistie, ca să ajungem acolo unde este mama, ca împreună cu ea să-l preamărim în veci pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin