Start > Ritul latin > O femeie înveșmântată în soare

O femeie înveșmântată în soare

17 November 2009
1,268 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Neprihănita Zămislire

Sfântul apostol Ioan spune în Apocalips: S-a arătat în cer un semn mare: o femeie, înveșmântată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe cap cu o cunună de douăsprezece stele (12,1). Bine spune, fiindcă orice minune este un semn, deoarece Dumnezeu, deși este atotputernic, nu poate comunica decât prin semne cu creaturile sale, fiindcă acestea nu cunosc limbajul divin.

Sfântul Augustin spune că semnul este un lucru care, în afară de forma pe care o imprimă în simțuri, ne duce la cunoașterea a ceva care este în afară de sine.

Noi, când vrem să-l cunoaștem pe Dumnezeu, căutăm extraordinarul, minunea, dar nimic nu-i mai extraordinar decât obișnuitele semne care compun mersul de ceasornic al întregului univers. Extraordinară este doar bucuria, fericirea, care îl cuprinde pe cel ce reușește să dezlege misterele semnelor obișnuite care ne înconjoară, fiindcă nimic nu este mic din tot ceea ce face Dumnezeu. În această viață pământească Dumnezeu ne vorbește prin semne pentru simțurile noastre fizice rudimentare – ochi, urechi, nas etc. -, dar în viața de dincolo ne va vorbi prin semne spirituale numai pentru suflet.

După aceste câteva considerații preliminare, să intrăm în subiect!

Neprihănita Zămislire este un dar și un semn unic oferit de Dumnezeu omenirii căzute în abisul păcatului strămoșesc, spre a-și dovedi iubirea față de opera mâinilor sale. Vom înțelege acest adevăr, dacă vom medita profund lecturile de la sfânta Liturghie de azi.

Unde ești, Adame? strigă Domnul. Este un semn. Nu ca și cum Creatorul n-ar fi știut unde este, ci ca Adam să-și dea seama că a ieșit din cadrul planului divin. Iubirea care l-a chemat la viață, acum îl cheamă la dialog. Inițiativa aparține înțelepciunii divine.

Ți-am auzit glasul și m-am ascuns. Înainte de această chemare, Adam a auzit glasul pașilor lui Dumnezeu din grădină. Conștiința omului este grădina în care se aud pașii lui Dumnezeu care strivesc răul prin remușcări sau dansează felicitând binele. Păcatul aduce frica și remușcarea, fiindcă înlătură iubirea în care nu este teamă (cf. 1In 4,18) și lasă un gol în suflet, ceea ce recunoaște Adam: Sunt gol. Răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu este părerea de rău, căința. Păcatul aduce goliciunea: ignoranța, frica, tendința de a fugi din privirea lui Dumnezeu, de a da vina pe altul etc. Adam o învinuiește pe Eva de goliciunea lui; Eva îl învinuiește pe Șarpele viclean. Șarpele, adică Lucifer, caută să-și ascundă mereu mândria sub faldurii smereniei, ai grijii față de binele omului, pe care vrea să-l slujească: Nicidecum nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu și veți cunoaște binele și răul. Sintagma: “Minciuna are picioare scurte”, se adeverește de pe prima pagină a Scripturii, fiindcă pașii lui Dumnezeu din grădină o zdrobesc: Dușmănie voi pune între tine (Șarpe) și femeie: ea îți va zdrobi capul, prin plinătatea harului, datorat răspunsului sincer Sunt gol, adică: Am nevoie de har.

Dumnezeu și preacurata Fecioară Maria (Evanghelia).

Dumnezeu își face simțită prezența, nu prin zgomotul pașilor strivitori, nici prin cel de tunet, ci printr-un înger, prin glasul dulce al arhanghelului Gabriel. Nu o întreabă: Unde ești, fiindcă Maria se încadrează perfect în planul prestabilit de Creator: oraș din Galileea, Nazaret; este fecioară logodită cu un bărbat drept din casa regelui David. Salutul arhanghelului se aude, nu în grădină, ci în casă, adică în acea intimitate cu Dumnezeu din timpul rugăciunii, pe care Isus ne îndeamnă s-o realizăm și noi (cf. Mt 6,6).

Adam s-a înfricoșat fiindcă s-a văzut gol. Maria se înfricoșează și ea la glasul îngerului, dar nu pentru simțământul goliciunii, ci din contra, pentru simțământul plinătății harului. Frica lui Adam izvora din conștiința păcatului; frica Mariei este urmarea credinței, speranței și iubirii pe care le avea, virtuți care lucrau în sufletul ei sub impulsul darului Duhului Sfânt, darul fricii de Dumnezeu, care constituie “începutul înțelepciunii” (cf. Sir 1,12) și face ca femeia să fie desăvârșită și vrednică de laudă (cf. Prov 31,30). Desăvârșirea constă în plinătatea iubirii. Adam s-a simțit gol, adică sărac lipit pământului din punct de vedere spiritual. Maria se îmbogățește, se umple de Duhul Sfânt. Sânul ei feciorelnic se umple de toate comorile paradisului, fiindcă zămislește Cuvântul Tatălui, pe Fiul lui Dumnezeu în care sunt depozitate toate comorile înțelepciunii și ale științei (cf. Col 2,9), care va ședea pe tronul lui David – semnul tuturor bogățiilor -. Dat fiind faptul că dintre toate bogățiile viața are cea mai mare valoare, arhanghelul Gabriel o asigură pe preacurata Fecioară Maria de acest dar, prin care ea se încadrează în împărăția lui care nu va avea sfârșit.

Dacă în Adam și Eva s-a născut tendința de a se ascunde, de a se scuza, de a învinui etc., în Maria vedem virtutea altruistă de a sluji, aflăm smerenia slujitorului lui Iahve (cf. Is 42,1) care se declară roaba Domnului, adică de a însoți Cuvântul întrupat al Tatălui pe toate cărările vieții, oricât de spinoase, oricât de crunt i-ar străpunge inima, ea va cânta mereu: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul care mi-a făcut lucruri mari. În primul rând Maria îl preamărește pe Domnul fiindcă n-a găsit nimic rău în sufletul său, nimic din ceea ce îi aparținea Evei înșelate de Șarpele viclean; îl preamărește pe Domnul fiindcă găsește în sufletul ei tot ceea ce este necesar ca să-și poată împlini în totalitate misiunea de roabă, de dăruire totală, fără nici o rezervă. Aceasta este conștiința pe care Maria o avea despre totalitatea ființei sale dintotdeauna: Roaba chemată să coopereze la zdrobirea capului Șarpelui viclean.

Magisteriul Bisericii, definind dogma Neprihănitei Zămisliri în ziua de 8 decembrie 1854, n-a făcut altceva decât să confirme semnul pe care Dumnezeu l-a arătat lumii întregi: Femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare și cu o coroană de douăsprezece stele pe cap. Fericit este acela care îi înțelege sensul și îl preamărește pe Dumnezeu, soarele vieții veșnice, care face lucruri mari celor mici și privește la slujirea totală, fără nici un gol, a roabei sale.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri invită la contemplarea frumuseții inefabile a sufletului preacurat al Mariei, dar și la înțelegerea strălucirii suprafirești a fiecărui suflet sfințit prin harul dăruit de Cristos Mântuitorul.

“Dumnezeu inefabil”, ale cărui căi sunt mila și adevărul, a cărui voință este atotputernicia și a cărui înțelepciune străbate universul de la un capăt la altul și rânduiește toate cu blândețe, mai înainte de veacuri a ales și a statornicit Fiului său unul-născut o mamă din care să se întrupeze și să se nască la fericita împlinire a vremii. El a iubit-o mai mult decât pe toate celelalte făpturi, arătându-și față de ea întreaga dărnicie (cf. Ineffabilis Deus a lui Pius al IX-lea) : lumina să-i fie veșmânt, luna drept scăunaș picioarelor sale, adică totala conformare cu pașii lui Dumnezeu din Eden și cele douăsprezece stele ca podoabă a capului, simbolizând realitatea legăturii care există între Cristos și Biserică, el fiind Capul Bisericii (cf. Col 1,18), Maria fiind icoana strălucitoare a trupului său mistic, prima răscumpărată prin meritele crucii sale, regina celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Prin Neprihănita Zămislire, Dumnezeu a voit ca omul să îngenuncheze cu smerenie în fața acestui mister al iubirii sale față de noi, nu spre a ne simți rușinați de trista moștenire adamică, nici copleșiți sau anihilați de frica greșelilor personale sau zdrobiți de măreția lui, ci spre a încerca să dezlegăm semnificația profundă a acestui semn misterios, ca să ne descoperim propria măreție: chemarea noastră de a deveni neprihăniți în fața lui (cf. Ef 1,4), spre a-l binecuvânta pe Dumnezeu Tatăl care ne-a binecuvântat în Cristos spre lauda măririi sale.

Să umplem golul inimii noastre cu ruga smerită pe care întreaga Biserică o înalță azi către tronul Dumnezeului celui viu: O, Dumnezeule, care prin Neprihănita Zămislire a preacuratei Fecioare Maria ai pregătit un lăcaș vrednic Fiului tău și prin prevederea morții aceluiași Fiu al tău ai ferit-o de orice prihană, dă-ne harul să ajungem la tine curați prin mijlocirea ei (LR). Amin.

Ritul latin