“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Unicul-Născut Fiu al Său
L-a dat, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
(Ioan III, 16)

Dumnezeu este iubire. Astfel îl defineşte pe Dumnezeu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în Epistola întâi catolică (IV, 8 şi 16). Şi ce este iubirea? Iubirea este a dori, a voi şi a face bine altuia. Deci ea presupune în mod necesar renunţarea la sine, la interesul egoist, spre a dărui şi a se dărui semenului, dăruire ce îşi află expresia cea mai înaltă în jertfirea vieţii.

Întreaga creaţiune este manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Ce este pământul cu minunatele-i privelişti ce ne fascinează ochiul şi ne desfată sufletul? Ce este lumea mirifică a fenomenelor şi a legilor după care este organizată şi guvernată materia din Univers, începând cu atomul şi sfârşind cu necuprinsele şi îndepărtatele galaxii, dacă nu materializarea iubirii fără de margini a Creatorului? Ce este atracţia atomică şi moleculară ce alcătuieşte corpurile nenumăratelor şi variatelor forme de viaţă vegetală şi animală? Ce este gravitaţia universală ce atrage aştrii făcându-i să se rotească în jurul unui Soare central, dacă nu expresia aceleiaşi iubiri a Ziditorului lumii? Ce este iubirea animalului pentru puiul său, mergând până la sacrificarea propriei vieţi, dacă nu un palid reflex al iubirii Părintelui ceresc, cel ce a sădit o parte din iubirea Sa în toate fiinţele însufleţite?

Dar cea mai expresivă oglindire a iubirii lui Dumnezeu în creaţiune este omul, căci în el Dumnezeu a pus o scânteie din fiinţa Sa, dându-i inteligenţă – ca să-l poată cunoaşte din contemplarea măreţiilor operei Sale; şi voinţă – ca să poată tinde spre bine şi frumos şi să le înfăptuiască, dăruindu-se astfel semenilor lui, după modelul Creatorului.

Dumnezeu nu S-a mărginit să-Şi manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu şi-ar exercita o clipă influenţa Sa atotputernică asupra lumii spre a o menţine în existenţa dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providenţă, El susţine şi guvernează fiecare fiinţă în parte spre atingerea scopului ei.

Mai mult, Dumnezeu fiind însăşi iubirea, bunătatea Sa faţă de om nu cunoaşte margini. El nu l-a părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci S-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese şi l-a ridicat din nou la înălţimea demnităţii de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: S-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele şi acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce.

Dar a fost, oare, necesară această iubire divină, care a mers până la nimicire, ca să ne răscumpere din păcat? Nu ar fi fost destul ca Fiul lui Dumnezeu să rostească un singur cuvânt către Tatăl, în numele omenirii, ca să ne împace cu Dumnezeu? Doar tot ce face El are o valoare meritorie infinită! Da, ar fi fost de ajuns şi numai atât. Dar, întrucât omul a fost acela care a păcătuit, tot omul trebuia şi să dea satisfacţie, să ispăşească. Or, ofensa pricinuită prin păcat fiind nemărginită, iar omul fiind din fire mărginit, nici chiar omenirea întreagă la un loc nu ar fi putut da o satisfacţie adecvată, adică infinită, lui Dumnezeu. Iată de ce, înţelepciunea şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu a găsit această modalitate de ispăşire adecvată, mai presus de orice închipuire: întruparea Fiului Său în persoana lui Isus Cristos. În felul acesta, El, Dumnezeu, care prin firea Sa nu poate suferi, suferă prin firea umană pe care Şi-a asumat-o şi cu care S-a unit în mod substanţial, dar neamestecat, iar divinitatea Sa conferă suferinţei Sale o valoare de ispăşire infinită, dumnezeiască. Astfel, în misterul nepătruns al Întrupării se întâlnesc şi se conciliază în mod perfect exigenţele Dreptăţii infinite a lui Dumnezeu cu acele ale Iubirii Sale infinite. Iar rezultatul cooperării acestor două atribute divine este îndumnezeirea firii noastre umane, împărtăşirea noastră din firea şi viaţa divină, aici şi în veşnicie. Iată punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu! “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Iată suprema dovadă că Dumnezeu este iubire. A spus-o Isus însuşi: “Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 13). Or, Isus a realizat un şi mai mare grad în iubire, căci El Şi-a dat sufletul nu numai pentru prietenii Săi, ci şi pentru toţi duşmanii lui din prezent, trecut şi viitor, realizând ceea ce se cheamă “nebunia iubirii”, prin moartea Sa pe Cruce.

Contemplând acest tablou, ar trebui să exclamăm şi noi cu un sfânt: “Tanti me amasti, ut Te odisse videaris”! (Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine Însuţi!) Şi, spontan ne vine pe buze întrebarea: Cum poate omul să stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri? Cum nu se lasă atras de această iubire ca o planetă de soarele din care s-a desprins şi în jurul căruia se învârte? Cum nu-l fascinează chemarea lui Isus: “Aşa să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi”? Şi văzând cum ura seamănă în jurul nostru discordie, lacrimi şi pustiire, nu puţini se întreabă: Cum se împacă toate acestea cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu Providenţa Sa? Nu cumva au dreptate aceia care afirmă că Dumnezeu a uitat de lume, că e pasiv, că o lasă de capul ei?

Ce rătăcită şi hulitoare judecată! Deoarece, deşi pare paradoxal, ceea ce nouă ni se pare a fi o absenţă a lui Dumnezeu din lume şi o abandonare a ei este de fapt o latură a iubirii lui faţă de noi. Şi iată cum. Dumnezeu conduce lumea după două feluri de legi: legile fizice – care dirijează fenomenele lumii materiale şi care acţionează în mod determinist, necesar, independent de voinţa omului – şi legile morale – care depind, în aplicarea lor, de concursul liber al voinţei omului. De aceea şi relele întâlnite în lume sunt de două feluri: rele fizice -, cum sunt bolile, cataclismele naturale, moartea, decurgând din legile fizice inexorabile, şi rele morale -, generate de exercitarea abuzivă a libertăţii din partea omului, care în loc să lucreze conform legii morale -, adică poruncii lui Dumnezeu reflectată în conştiinţa sa -, o încalcă, provocând astfel rău, fie sieşi, fie aproapelui şi, în ambele cazuri, ofensă lui Dumnezeu, legiuitorul suprem.

Or, a pretinde ca Dumnezeu să împiedice sau chiar să suprime orice rău fizic: boală, calamitate, ar însemna a pretinde ca El să suspende la fiecare pas legile firii, deci a pretinde o minune. Pe de altă parte, dacă aceste legi fixe ce conduc cursul fenomenelor naturale s-ar schimba la tot pasul, ele l-ar dezorienta pe om, iar acesta nu le-ar putea pune în slujba sa. Totodată, permiţând aceste rele şi neintervenind pentru împiedicarea lor, Dumnezeu o face aceasta în scopul de a ne servi drept avertisment, cotitură pentru viaţa noastră, apel la convertire.

În privinţa relelor de ordin moral, adică a celor provocate de om prin abuzul de libertatea sa, Dumnezeu îi respectă omului libertatea pentru că numai ceea ce face omul în mod liber capătă valoare morală, este meritoriu sau nemeritoriu în faţa lui Dumnezeu. O faptă săvârşită sub imperiul silei nu are nici o valoare. Desigur, Dumnezeu îl luminează pe om – arătându-i prin îndemnuri lăuntrice, prin evenimente ori prin semeni, calea cea bună de urmat -, dar El nu-l forţează, nu-l sileşte să apuce pe drumul arătat de El. Atât de mult îi respectă Dumnezeu libertatea pe care i-a dăruit-o, încât preferă să permită ca omul să abuzeze de ea, încălcând legea morală, decât să i-o suprime. Nu-l pedepseşte imediat, ci îl aşteaptă îndelung, îl rabdă, îi trimite gânduri bune spre a se întoarce de la păcat, deoarece fiind El preabun, nu vrea ca făptura Sa cea mai iubită să se piardă murind în stare de păcat, ci să revină la Sânul Său părintesc şi să-i redea viaţa divină pierdută: “Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască prin El” (Ioan III, 17). În înţelepciunea Iubirii Sale nemărginite, Dumnezeu, prin Fiul Său, a aşezat pe pământ Împărăţia milei şi răbdării Sale, rezervându-Şi pentru Ziua Judecăţii exercitarea prerogativei de Judecător preadrept. Şi aşa e normal, ca premiul negrăit al fericirii fără sfârşit să fie precedat, aici pe pământ, de o perioadă de încercări, de examene, de luptă, prin care fiecăruia să i se ofere posibilităţi nelimitate de a-şi câştiga merite prin fapte bune şi astfel să se desăvârşească, pentru ca în cer să-şi primească cununa unei fericiri proporţionate cu hărnicia şi fidelitatea cu care a fructificat aici pe pământ talanţii, darurile primite de la Dumnezeu. Şi tot atât de normal şi logic este ca omul leneş, nepăsător şi împietrit în păcat, la sfârşitul perioadei de încercare să-şi primească pedeapsa meritată pentru faptul de a fi refuzat să iubească Iubirea.

Aşadar, iubiţii mei, să-L adorăm şi să-L slăvim pe bunul Dumnezeu pentru iubirea şi mila Sa neţărmurită şi să-I mulţumim pentru îndelunga Sa răbdare, căci, oricât de contradictoriu şi paradoxal li s-ar părea celor ce judecă superficial, Dumnezeu rămâne acelaşi infinit de bun şi iubitor Părinte, şi atunci când ne copleşeşte cu mângâieri şi favoruri sensibile, ca şi atunci când norii suferinţelor de tot felul ne cernesc viaţa, ori când infamii şi hulitorii sunt lăsaţi să se bucure în voie de glorie şi bleşug, El, Părintele nostru, tolerând până la ziua marii socoteli neghina alături de grâu, “plouă şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi răsare soarele Său şi pestre cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei V, 45). Amin.