Se întâmplă uneori, în mediul în care, fie că ne place sau nu, ne desfăşurăm activitatea (servici ori studiu, şcoală) să fim înjosiţi de cineva care, poate pe merit (vârstă, studii superioare) sau în urma unui concurs de circumstanţe mai mult sa mai puţin provocate ori a unor înlesniri generate de factorul “şpagă”, “pilă” ori “nepotism”, ne este şef, superior, formator. Nu este un sentiment prea plăcut şi reconfortant să fii făcut de ruşine în public şi să nu poţi spune nimic, de teama de a-ţi pierde locul, şi aşa poate deja râvnit de prea mulţi, ori de frica demonstrării culpabilităţii proprii. E posibil să fi greşit totuşi ceva, iar şeful/superiorul tău te-a înjosit în public. Te-a făcut să te simţi un om atât de mic… Şi a făcut-o cu mult tam-tam, în văzul ori auzul tuturor. Nu poţi totuşi să nu te întrebi ulterior, cel puţin în sinea ta, la ce bun acest teatru. L-ai meritat sau nu? A fost greşeala chiar aşa de mare? Ori a explodat şeful, pentru că poate el însuşi are unele probleme nerezolvate, în viaţa personală sau familială, iar stângăcia ta a constituit supapa descărcării lui?!

Oamenilor, sau cel puţin unora, le place să-i înjosească pe alţii. Şi fac lucrul acesta mai ales cei cărora le este teamă să nu-şi piardă altfel autoritatea. Cel care-şi simte pământul fugind de sub picioare trage adesea covorul de sub picioarele vecinului, pentru a-şi asigura stabilitatea. Şi o facem cu plăcere, ascunzându-ne adesea în spatele lui “aşa se practică”, “aşa fac toţi”, “dar cum altfel vrei să supravieţuieşti?” Cel căruia îi este teamă să cadă îi priveşte cu plăcere pe alţii căzând. Oare de ce credem că doar atunci când sunt evidenţiate defectele celuilalt, transpar mai bine calităţile noastre? Ieşim în evidenţă pozitiv doar când îl băgăm în noroi pe celălalt?

Cu totul altfel se petrec lucrurile în preajma oamenilor cu adevărat mari. Pentru că există şi astfel de persoane, chiar dacă doar la nivel de excepţie. E o adevărată plăcere să stai în preajma unui om mare, în adevăratul sens al cuvântului. Un om cu adevărat mare nu vrea să fie autoritar. El însuşi reprezintă o autoritate. Şi, vă rog, sesizaţi nuanţa! Vorbim despre oameni cu adevărat mari.

Am cunoscut un preot, rector de seminar în trecut, un formator adevărat, inteligent şi inimos, despre care toţi nu pot decât să spună şi astăzi decât: “N-ai ce spune, e om cu adevărat. Un om mare!” Discutam acum câteva zile cu un prieten, student la medicină, care vorbea entuziast şi doar la superlativ despre o doamnă doctor din Iaşi, o cunoştinţă comună, care a ţinut o conferinţă despre Eliade, cum spun tinerii “super-tare”, dar care nu a considerat o înjosire să discute apoi cu studenţi şi alţi participanţi, ca şi prieteni demult pe tărâmul spiritului pur şi al adevărului pe care-l căutăm cu dor, de multe ori acolo unde nici nu-l vom găsi niciodată. Şi spunea el: “Aşa ceva întâlneşti rar. Ce mai om!” Mi-aduc aminte cu plăcere, de asemenea, de un profesor de limba română din liceu, despre care oricine putea spune cu mâna pe inimă că nu preda pentru bani, că formarea, ceea ce făcea îl împlinea, era cu siguranţă vocaţia sa, chiar dacă uneori, la cei 75 ani ai săi, mai mărturisea melancolia ce o resimţea pentru anii de seminar pe care i-a făcut, înainte de închiderea seminarului diecezan la începuturile vechiului regim. Întâlneşti mai rar profesori care să te înveţe o metodă de a învăţa, şi nu să te determine să-ţi exerciţi doar calitatea memoriei. Mai rari sunt profesorii care, la examen, vor să afle ce ştie, şi nu ceea ce nu ştie elevul, studentul. Când vorbea acest profesor de Eminescu, parcă intra în transă. Nu-şi putea imagina să-l poată preda decât îmbrăcat la frac şi intonând la începutul orei câteva note la pian, în cinstea lui. A fost un om cu adevărat mare.

Altfel te simţi aşadar cu oamenii cu adevărat mari. În preajma lor te simţi mic, dar nu pentru că te înjosesc ei, ci pentru că îţi doreşti să devii asemenea lor şi simţi că mai ai mult de lucru ca să devii cel care vrei să fii. Astfel de persoane sunt o autoritate în sine. Strălucirea lor irupe spontan în cotidianul nostru monoton şi prea plin de kitch-uri, motiv pentru care atrag simpatia tuturor, sunt cauze exemplare, căci toţi şi-ar dori să devină asemenea lor.

Asemenea persoane nu resimt necesitatea de a-i face mici, a-i înjosi pe alţii. Şi nu se tem să întâlnească alţi oameni cu adevărat mari. Ei nu sunt asemenea celor din societatea noastră care-şi iau de jur-împrejur doar căţeluşi mediocri, pentru un cult al personalităţii fără sfârşit şi fără egal. Nu. Ei sunt altfel. Ştiu că sunt CINEVA. Îşi cunosc şi slăbiciunile, dar îşi exploatează la maximum punctele forte. Omnia mea mecum porto, spuneau latinii. Toate ale mele le port cu mine. Îmi cunosc şi părţile rele, şi pe cele bune, de aceea pot respira şi alţii în preajma mea, de aceea pot permite şi altora să aibă nu doar calităţile recerute, ci şi unele defecte specific umane.

Iată cine este om cu adevărat mare. Nu e nici pe departe cel care se consideră perfect şi are critici doar pentru alţii. Perfecţiunea o găsim doar la Dumnezeu. E frumos când cineva poate şi e în stare să trăiască astfel. Aceştia sunt sfinţii, cei care au fost şi sunt cu adevărat mari. De aceea Dumnezeu a sădit astfel de flori în grădina universului creat de el, pentru a trezi admiraţie şi dorinţa de a le imita. Este ceea ce eu, tu, fiecare dintre noi trebuie să-şi propună zilnic.

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, zilnic descoperim că nu suntem perfecţi. Şi persoane care să ne spună “Da, eşti super, un om cu adevărat mare” nu întâlnim zilnic. Ceea ce evanghelia de astăzi ridică la nivel de fericire nu este însă suma unor calităţi extraordinare. Sunt lucruri atât de simple dar care te pot face un om atât de mare, un adevărat sfânt, fericit în veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu. În experienţa cotidianului şi în relaţia cu celălalt descopăr că nu sunt perfect, aflu că încă nu sunt un om mare, în adevăratul sens al cuvântului şi simt că singur nu voi reuşi niciodată să devin mare. Dumnezeu este MARE prin excelenţă, o autoritate în sine. Nu este pomul la umbra căruia nu creşte iarba. Din contra, la umbra sa înfloresc sfinţii, oamenii mari.

Dumnezeu nu trăieşte frica pierderii pământului de sub picioare şi nici teama de a fi depăşit, de a-şi pierde vreodată autoritatea. El nu este genul de persoană care să înjosească pentru a-şi salva pielea ori pentru a-şi evidenţia calităţile. El a preferat să se înjosească pe sine mai degrabă, pentru a ne înălţa pe noi la demnitatea pe care el ne-a oferit-o în dar de la început şi pe care am refuzat-o. Dumnezeu este cel care mă poate face cu adevărat mare. El nu iubeşte păcatul, slăbiciunea mea, pentru că ele mă fac cu adevărat mic în ochii săi. Dumnezeu vrea ca eu să fiu un om mare. El nu se bucură de răul meu, cum se bucură oamenii unii de răul altora. Cine trăieşte la umbra sa, nu poate deveni decât un sfânt, un om cu adevărat mare în ochii săi şi a întregii Biserici, care îi cinsteşte astăzi pe toţi sfinţii.

Măreţia lui Dumnezeu constă tocmai în capacitatea sa de a se face mic. El se face mic ca fiecare dintre noi, aşa de mic cum ne-au înjosit păcatele noastre personale, prin care am ales să devenim şi să rămânem mici. La el însă avem întotdeauna şansa unui nou început, şansa de a deveni mari. Oare cine nu-şi doreşte să devină un om mare? Vorbim oare despre aceeaşi măreţie?!

Principiul său este: “Iată, eu fac o lume nouă. Ea apare deja. Nu o vedeţi?” El face totul nou. El dăruieşte adevărata măreţie. El mă motivează pentru a ieşi din cercul vicios în care sunt prins. E acel cerc din care nu pot ieşi cei măcinaţi de teama propriilor slăbiciuni, motiv pentru care îşi ocupă timpul dând în vileag mai mult slăbiciunile altora. Sunt cei atât de “săraci”, încât nu-şi permit decât luxul “lucrurilor ieftine”. Sunt atât de săraci, încât sunt “descurajaţi” în sărăcia lor spirituală şi nu vor să rişte şi să iasă din ea.

Astăzi suntem invitaţi să ridicăm privirea spre acei oameni mari, sfinţii, care ne indică izvorul măreţiei lor. Nu inteligenţa, profesia, banul, haina, frumuseţea te face om cu adevărat mare, ne spun ei. Nu aceşti sunt adevăraţii fericiţi exaltaţi de evanghelie. Deşi suntem slabi şi greşitori, putem deveni sfinţi, oameni cu adevărat mari dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transforme cu adevărat, dacă îndrăznim să facem aceşti câţiva paşi împreună, atât cât Domnul ne va permite să trăim pe acest pământ.

Afară plouă… sau nu. Cert este că în calendar plouă azi cu sfinţi. De ce n-am fi şi noi astfel de picături de ploaie, care binecuvântează pământul?! Să nu uităm însă un detaliu esenţial: sfinţii nu plouă din cer, ei cresc pe pământ. Sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, persoane capabile să vorbească prin modul lor omenos de a fi despre Dumnezeu, uneori chiar şi fără cuvinte. Dumnezeu vrea ca toţi să devenim sfinţi. Noi vrem acest lucru? Dacă da, să nu uităm: un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfinţeniei. Concluzia?! Vă las pe dumneavoastră să o rostiţi, în liniştea conştiinţei proprii…