1. Introducere

Am fi ca nişte lămpi stinse dacă nu am avea curentul… lui Isus.

2. Tema

Străluceşte pe chipul omului slava lui Dumnezeu.

3. Mesajul zilei

Pe chipul lui Isus străluceşte gloria Tatălui.

- Faţa lui Isus este o faţă de om; o faţă suferindă sub povara durerii; o faţă uneori obosită de eforturi; o faţă răstignită.

- Şi totuşi, pe acea faţă străluceşte gloria Tatălui, pentru că este Fiul lui Dumnezeu; învingător al răului şi al morţii; o faţă de înviat.

- “Tatăl îi dă putere, glorie şi împărăţie”. Este ca un soare care nu apune niciodată.

- “Norul luminos” este deasupra lui; glasul Tatălui îl proclamă Fiu predilect, plăcerea lui.

- De aceea, “faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina: Isus este fiul omului, dar şi Fiul lui Dumnezeu!

Străluceşte pe chipul tău gloria Tatălui.

- Şi noi participăm la aceeaşi strălucire a lui Isus, la acelaşi destin.

- Suntem sărmane creaturi, deseori suferinde, rele; dar în Botez Dumnezeu ne-a adoptat ca fii şi ne-a dat Duhul său, ne-a făcut părtaşi ai demnităţii divine.

- “Când se va manifesta Domnul, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este”.

- Creştinule, fii orgolios pentru demnitatea ta divină; nu o şterge prin păcat.

- La botez ţi s-a spus: “N. ai devenit o făptură nouă şi te-ai îmbrăcat cu Cristos. Această haină albă să fie semnul demnităţii tale: ajutat de cuvintele şi exemplul celor care te iubesc, păstreaz-o nepătată pentru viaţa cea veşnică!”

4. Exemple

a) Dorinţa de a-l vedea pe fiul schimbat la faţă.

O durere mai mare decât orice pierdere de bani o întristase profund. Fratele meu mai mic, Milton, a murit după o boală gravă, la vârsta de şase ani. Se pare că a fost un scump şi curios copil, cu excepţia că iubirea mamei mele era exagerată în descrierea pietăţii şi a înţelepciunii lui copilăreşti. La fiecare aniversare a morţii lui, ea amintea în jurnalul ei că aşteptarea revederii lui s-a scurtat cu un an. Ultima notiţă, şaisprezece ani mai târziu, chiar cu zece zile înainte de moartea ei, a spus aşa: “Data naşterii dragului meu Milton. Acum nu mai este mult timp până la revederea lui. Cine ştie cât de mult s-a schimbat?” (J. K. Jerome)

b) În rugăciune, sufletul nostru se schimbă la faţă.

O tânără protestantă era torturată: lucrul acesta se întâmpla în nu ştiu ce loc din Algeria. Şi iată că, între două şocuri electrice aplicate, ea a strigat: “Isuse!” Atunci şeful (istoria nu spune ce uniformă purta) le-a făcut semn călăilor şi le-a spus: “Opriţi-vă!… A dat un nume!” Sigur că este mult sarcasm în acest episod al “murdarului război algerian”, evocat în bloc-notesul scriitorului francez Francois Mauriac. Dar noi, aşa cum ar vrea însuşi autorul, dorim să punem accentul pe valoarea acelui nume, mai ales când este rostit în momentul durerii, al torturii, al persecuţiei, al disperării (G. Ravasi).

c) Şi faţa unei leproase poate deveni lumină în lume.

Marcello Candia, industriaş milanez care şi-a vândut fabricile şi proprietăţile şi s-a dus să trăiască şi să moară printre leproşi în Amazonia braziliană, povesteşte că, într-o zi, în leprozeria din Marituba, s-a dus să viziteze o bătrână doamnă leproasă, care de mulţi ani era singură, abandonată de soţ, de copii, de rude. Locuia într-o colibă mizeră de lemn, faţa şi mâinile fiindu-i distruse de lepră.

Marcello i-a dus câte ceva şi apoi a întrebat-o:

- Doamnă Maria, ce faceţi toată ziua? Vine cineva să vă viziteze?

- Nu vine aproape niciodată nimeni, a răspuns femeia, şi nici nu mai pot să lucrez pentru că nu mai văd şi sunt aproape paralizată.

- Atunci, reia Marcello, cred că vă simţiţi singură, foarte tristă şi abandonată.

- Nu mă simt nici singură, nici abandonată, nici tristă, a răspuns aceasta, pentru că mă rog mult şi îl simt pe Domnul aproape, nu mă părăseşte nici o clipă. Mereu este cu mine.

- Şi pentru cine vă rugaţi, mai întreabă Marcello, cu ce intenţii?

Cu privirea senină ca a unui copil, Maria i-a răspuns:

- Mă rog pentru papa, pentru episcopi, pentru preoţi şi surori, pentru leproşii abandonaţi, pentru copiii orfani, mă rog pentru toţi cei care ajută în leprozeria noastră…

Bătrâna doamnă continua să facă o enumerare care nu se mai termina.

- Dar pentru dumneavoastră nu vă rugaţi niciodată? a întrebat-o Marcello Cadia.

- Nu, pentru că atunci când ceilalţi sunt fericiţi, sunt fericită şi eu (P. Gheddo).