Predici

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor îşi are originea în practica bisericii din Antiohia care, chiar din primele veacuri, sărbătorea cu un fast deosebit pe toţi martirii creştinătăţii, ştiuţi şi neştiuţi, în prima duminică după Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, considerând că tăria, curajul şi statornicia lor sunt prin excelenţă opera celei de-a treia persoane divine, trimise în lume de Tatăl şi de Fiul.

Biserica din Roma, condusă de Bonifaciu al IV-lea, a fixat data sărbătorii la 13 mai, zi în care Panteonul roman, transformat în biserică creştină, a fost sfinţit şi dedicat Născătoarei de Dumnezeu şi tuturor martirilor. În timpul slujbei solemne, la un anumit moment bine stabilit, peste mulţimea credincioşilor se revărsa o ploaie de petale de trandafir roşu-stacojiu, coborând lin din înălţimea luminătoarelor cupolei maiestuoase. Ulterior, sărbătoarea şi-a lărgit conţinutul, devenind Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi a fost extinsă la toate bisericile din Apus. În anul 835, papa Grigore al IV-lea a transferat sărbătoarea la 1 noiembrie, rămânând aşa până în ziua de azi. Alegerea acestei zile se pare că a fost făcută din motive de ordin simbolic şi practic. Luna octombrie este dedicată culesului roadelor de pe câmp, din livezi şi vii. Intrând în luna noiembrie, omul începe să se bucure de roadele muncii sale, motiv potrivit şi pentru a contempla roadele spirituale ale viţei, care este Cristos, ale activităţii apostolice a Bisericii, ale eforturilor şi sacrificiilor tuturor oamenilor de bunăvoinţă, roade întruchipate de sfinţii din ceruri. Pe de altă parte, după cum ne informează cronicarul Ioan Beleth, cu ocazia Sărbătoririi Tuturor Sfinţilor, se îndreptau spre Roma mulţimi nenumărate de pelerini, dornici să adune cât mai multe petale de trandafir şi având bucuria sufletească de a se întâlni în Cetatea Eternă cu părintele creştinătăţii. Procurarea hranei şi a băuturii punea probleme pentru aceste mulţimi, rezolvate mai uşor la 1 noiembrie decât la 13 mai (cf. Vieţile sfinţilor, Ed. ARC Bucureşti, vol. 2).

După acest scurt istoric al sărbătorii de azi, să medităm conţinutul ei teologic!

Sărbătorile anului liturgic au ca scop să-l facă cunoscut pe Isus. Duminicile Adventului ni-l prezintă pe aşteptatul popoarelor; Crăciunul ne arată împlinirea făgăduinţelor divine: Emanuel, adică “Dumnezeu este cu noi”, smerit sub chipul pruncului plăpând din iesle; Boboteaza ni-l arată pe Fiul Tatălui, în care se află toată fericirea; duminicile Postului Mare ni-l prezintă ca preot-victimă; la Paşte îl sărbătorim ca atotputernic biruitor al morţii; la Înălţare ca mijlocitor în cer la tronul Tatălui ceresc; Rusaliile îl sărbătoresc pe Isus în cel mai mare dar pe care ni l-a trimis împreună cu Tatăl, pe care ni l-a meritat prin Misterul pascal, pe Duhul Sfânt ca mângâietor, ca să nu ne mai simţim orfani, ci prin el să-i putem spune lui Dumnezeu Tată; duminicile de peste an ne dau bucuria întâlnirii cu Cristos de pe întinsul câmp al activităţii sale pământeşti, presărat cu pilde, parabole şi minuni strălucitoare.

Dar toată bogăţia misterului cristologic o sărbătorim acum, azi. În Toţi Sfinţii avem desăvârşirea şi împlinirea operei mântuitoare a lui Isus, atât de pe pământ, cât şi din ceruri. Opera lui Isus sunt sfinţii. Sărbătorind pe sfinţi, sărbătorim pe autorul lor, fiindcă el este izvorul oricărei sfinţenii. Este opera cea mai minunată care uneşte pe om cu Dumnezeu, cu Creatorul său pe pământ prin har şi apoi în cer prin glorioasa fericire de a-l vedea faţă la faţă. Tot harul ne vine din pătimirile lui Isus şi constituie puntea de legătură dintre Creator şi creatură, fiindcă, ne asigură el: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6). Nici un sfânt n-a ajuns la mântuire, la Tatăl, decât prin Isus, care este calea, adevărul şi viaţa, decât prin rugăciunea lui: Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei (id. 17,24), decât umblând în lumina lui care este adevărul şi cine îl urmează nu umblă în întuneric (id. 8,12); el singur fiind adevărata lumină care luminează pe tot omul când vine în lume (id. 1,9) şi astfel s-a făcut pentru noi mijloc de sfinţire (cf. 1Cor 1,30), demonstrându-ne din plin cât de grăitoare este puterea harului său.

Prin sărbătoarea de azi, Biserica aduce un omagiu solemn celor care, urmând chemarea lui Dumnezeu, conlucrând cu harul său în dezvoltarea credinţei, speranţei şi carităţii, au împlinit cuvântul lui Isus Cristos: Fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc (Mt 5,48).

Numărul sfinţilor, după relatarea autorizată a sfântului apostol Ioan, căruia Dumnezeu i-a dat harul de a contempla pentru o clipă paradisul, scrie: Am privit şi iată, o mulţime

mare pe care nimeni nu o putea număra, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile. Aceştia sunt cei veniţi din asuprirea cea mare, care şi-au spălat hainele şi le-au albit cu sângele Mielului. Nu le va mai fi nici foame, nici sete; nu-i va mai arde soarele, nici căldurile, fiindcă Mielul îi va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor (Ap 7,9-17).

Între sfinţi se află oameni de toate vârstele, condiţiile sociale şi profesiunile; din toate timpurile, începând de la cei dintâi oameni şi până în clipa de faţă; de pe toate meridianele pământului, din coliba de gheaţă de la poli, ca şi din junglele ecuatoriale; provin din toate civilizaţiile pământului, dintre care cele mai multe s-au acoperit cu nisipul pustiurilor şi au dispărut în negura istoriei. Cinstindu-i pe sfinţi, ne bucurăm de harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor (cf. Tt 2,11).

Sfântul Augustin ne destăinuie taina sfinţeniei spunând: Copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului decât doar prin iubire. Sfinţii trăiesc legea supremă a lui Isus, după îndemnul sfântului apostol Ioan: “Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte pe aproapele este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,7.16).

Dacă iubirea este taina sfinţeniei, traseul pe care trebuie să mergem ni-l arată Isus în predica de pe munte prin cele opt fericiri (Mt 5,1-12).

Mahatma Gandhi, părintele Indiei moderne, spunea că niciodată nu s-a proclamat pe pământ ceva mai important şi mai frumos decât fericirile lui Cristos.

Într-adevăr, ele conţin programul ideal al oricărei vieţi sufleteşti, în primul rând, şi în al doilea rând, frumuseţea lor străluceşte în acela care, înainte de a le proclama, le-a trăit integral, în Isus.

Fericirile arată traseul sfinţeniei pentru toţi în opt trepte succesive.

a) Prima treaptă este sărăcia. Pentru a ne ataşa de Dumnezeu este necesară dezlipirea de tot ceea ce îndepărtează de el. Tânărul bogat, deşi binevoitor şi bine intenţionat, nu l-a urmat pe Cristos, pentru că nu a reuşit să părăsească, să se dezlipească de multele sale bunuri (cf. Mt 10,22). Isus însă a spus: Fericiţi cei săraci în spirit căci a lor este împărăţia cerurilor. Sărăcia despre care vorbeşte este mult mai mult decât sărăcia materială şi chiar afectivă, este o sărăcie în spirit, adică în Duhul Sfânt, în renunţarea la voinţa proprie (în alianţă la rău), pentru a fi cu totul hrănit, ca Isus, numai de voinţa Tatălui (cf. In 4,34). Această sărăcie alcătuită din detaşare şi disponibilitate este, deci, la temelia urcuşului spre sfinţenie.

b) Treapta a doua este blândeţea. Proclamând blândeţea, Isus o consideră strâns legată de umilinţă. Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima (Mt 11,29). Împreună cu sărăcia, umilinţa blândă şi dârză totodată, este şi ea la baza ascensiunii spirituale. Într-adevăr, prin ea putem stăpâni pământul şi cerul. Blândeţea stă la temelia bunelor relaţii cu semenii şi smerenia stă la temelia bunelor relaţii cu Dumnezeu. Din aceste două motive ne-a făcut Isus invitaţia de a învăţa de la el că este blând şi smerit cu inima.

c) Treapta a treia este întristarea. Să înţelegem bine! Prin cuvintele fericiţi cei ce plâng, Isus nu caută să valorifice nici necazul, nici plânsul. De fapt ne arată clar calea pe care o putem parcurge când ne deschidem la ceea ce îndrumătorii duhovniceşti numesc darul lacrimilor, lacrimile de căinţă şi de compasiune. De căinţă, care ne purifică sufletul şi de compasiune care dilată inima. Isus însuşi a plâns asupra necazurilor şi păcatelor lumii. În măsura în care inimile noastre vor fi compătimitoare şi căite, totodată şi ferme în încercări, vom putea înainta pe calea sfinţeniei. Sfântul Petru şi sfânta Maria Magdalena sunt exemple în această privinţă.

d) Treapta a patra este foamea şi setea de dreptate. Dreptatea începe în principal prin respectarea drepturilor celor din jur. Ea este însă ceva mai mult şi anume acel hesèd d’adonai, adică sfinţenia lui Dumnezeu. Spre această sfinţenie este îndreptată foamea şi setea noastră. Sfinţenia dumnezeiască este dată acelora care o doresc din toată inima. Căutând insistent împărăţia cerească şi dreptatea, restul se dă îmbelşugare (cf. Mt 6,33) şi cu setea potolită de Dumnezeu putem continua urcuşul.

e) Treapta a cincea este milostivirea. Inima uşurată prin sărăcie, eliberată prin umilinţă, spălată cu lacrimi, aprinsă de setea dreptăţii, poate să se deschidă milostivirii (Mt 9,13). Îndurarea, care este proprie iubirii compătimitoare cvasimaterne a lui Dumnezeu, ne cheamă să fim milostivi aşa cum el este milostiv (cf. Lc 6,36). Ea este expresia cea mai profundă şi largă a carităţii, care se extinde până la cel mai mare păcătos şi mai rău duşman (cf. Mt 5,44-45). Cu privire la această caritate gratuită şi fără limite, în care se concretizează desăvârşirea, Isus a spus: Fă aşa şi vei trăi! (Lc 10,28). O inimă plină de milostivire va putea urca mereu în sfinţenie.

f) Treapta a şasea este curăţia. Ceea ce contează când este vorba de o inimă, este integritatea. Domnul însuşi spune: Îmi displac inimile împărţite (Ps 119,113). Deci: inima curată este unică. Acela care este aşa de plin de Dumnezeu, după exemplul Fecioarei Maria, este ataşat total de poruncile lui şi adevărul care îl leagă îl face de fapt liber (cf. In 8,32). Este liber şi clarvăzător încât recunoaşte în toate acţiunea lui Dumnezeu care îl va conduce într-o zi să-l vadă aşa cum este, faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12).

g) Treapta a şaptea este pacea. Pacea se oferă, se primeşte dar se şi construieşte după cum a proclamat Isus: Fericiţi făcătorii de pace. Pacea Domnului se făureşte, se întreţine, se reia fără încetare, pas cu pas, zi de zi, în toate împrejurările. Dându-ne silinţa să ne asemănăm cu Fiul unic al Tatălui (cf. Lc 10,6), despre care stă scris că este principele păcii, pacea acestuia ne dă, când o trăim, titlul de fii ai lui Dumnezeu.

h) Treapta a opta, şi ultima, este martiriul. Pe culmea oricărei sfinţenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieţii lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos: răsplata lor va fi mare în ceruri.

O, dacă am putea oferi şi noi toate câte le suportăm pentru a muri pentru noi înşine ca într-o zi să înviem la adevărata viaţă!

Am văzut, aşadar, treaptă cu treaptă cum fericirile jalonează calea noastră, înscriindu-ne ascendent pe scara sfinţeniei.

Dacă suntem săraci şi smeriţi, compătimitori şi milostivi, însetaţi de dreptate şi sfinţenie, angajaţi cu inimă curată în lupta pentru pace, chiar suferind pentru a-l mărturisi pe Cristos, aşa suntem fericiţi pentru că numele noastre sunt înscrise în ceruri.

Înainte de a le proclama, Isus însuşi le-a realizat, le-a trăit. Parcurgându-i viaţa de la Buna-Vestire până la înălţarea la cer, de la iesle la Calvar, tot ce a făcut, a spus şi a fost, este ilustrarea desăvârşită a fericirilor proclamate pe munte.

Parcurgând Evangheliile, rămânem uimiţi: cel mai dezmoştenit dintre săraci (fără să aibă măcar o piatră pe care să-şi plece capul), cel mai blând dintre cei smeriţi, cel mai curat şi milostiv cu inima este el, Isus. Fericirile sunt nici mai mult, nici mai puţin, decât înfăţişarea lui. Să-l urmărim în ultimele momente din viaţa sa fizică, omenească, de pe acest pământ: vederea lui Isus răstignit pe cruce este copleşitoare. Iată-l pe săracul despuiat total, în întregime lăsat în voia Tatălui (cf. In 3,16), în nebunia de iubire reciproc consimţită pentru mântuirea lumii. Iată-l pe cel blând şi smerit cu inima care se lasă răstignit fără a se zbate, insultat fără a protesta etc. (Considerarea celor opt trepte de sfinţenie este luată dintr-o predică a Mons. Anton Despinescu pentru duminica a IV-a de peste an, Anul A).

Cei pe care azi îi sărbătorim, sfinţii din patria cerească, l-au privit pe Isus şi şi-au dat seama că îl pot urma, fiindcă privirile aţintite asupra lui devin canale de energie sfinţitoare pentru om.

Vom urca treptele sfinţeniei în măsura în care îl vom privi pe Isus şi în ziua de apoi vom afla toată fericirea în cuvintele pe care ni le va adresa: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii (Mt 25,34). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin