A te lăsa întrebat de o privire

“Un lucru îţi lipseşte…” Învăţătura care ne vine din liturgia Cuvântului din această duminică se poate grupa în jurul a două întrebări: Ce ne lipseşte? Şi cum să ne dăm seama de aceasta?

Să pornim de la “cum”. “Isus, fixându-l, l-a îndrăgit”. Dacă vreau să ştiu ce îmi lipseşte, trebuie să mă aşez sub acea privire, să-i permit să mă întrebe, să mă facă să descopăr sărăcia mea. Foarte adesea – fie pe tărâmul material cât şi pe cel spiritual – suntem conduşi să ne comparăm cu alţii, cu consecinţa de a cădea în invidie sau în încercări neîndemânatece de imitare. Trebuie, în schimb, să mă pun înaintea Lui, evitând alte confruntări care pot fi rătăcite. Numai o privire de iubire ca a Sa mă descoperă pe mine însumi.

Când Isus mă fixează în ochi, în acel mod, atunci iau cunoştinţă de chipul meu. Un gol plin de vanitate, neghiobii, distracţii, alienaţii, disipări, frivolitate. Un gol care este “golit” pentru a deveni capabil de a primi totul. Privirea Învăţătorului, în loc să mă facă să observ ceea ce nu am, îmi descoperă ceea ce nu sunt. Nu lucrurile îmi lipsesc, nici pe tărâm religios. Acelea sunt mereu prea multe. Îmi lipseşte pierderea.

O lumină “tăioasă”

“Cuvântul lui Dumnezeu, viu, eficace… pătrunde sentimentele şi gândurile inimii”. Aşa susţine autorul Scrisorii către Evrei (lectura a doua). Descoperirea celor ce-mi lipsesc este posibilă, de altfel, prin lumina şi. Mai ales, forţa de pătrundere a Cuvântului. Noi preferăm un Cuvânt stins, decorativ, obiect simplu de studiu şi de posesie. Un Cuvânt care să rămână depozitat la suprafaţă. În schimb este un Cuvânt “viu şi eficace”. El ne studiază! Noi suntem conduşi să-l examinăm. În schimb el ne scrutează.

Sunt persoane religioase care, când meditează, par să vrea să legene Cuvântul, pentru a-l adormi, a-l controla, a-l ţine sub observaţie, a-l face practic inofensiv. Dar nu este permis să neutralizăm acel Cuvânt care este “mai tăios decât orice spadă cu două tăişuri”. Trebuie, în loc să-l adormim, să-i cerem să ne trezească. Să-i permitem să ne pătrundă în profunzimea fiinţei noastre, “până la locul de despărţire a sufletului şi al spiritului, ale încheieturii şi ale măduvei”. Să-i permitem să judece interiorul nostru, să exploreze limitele noastre şi mizeriile noastre, să dea de gol ipocriziile noastre şi contradicţiile, să ne facă să fim conştienţi de responsabilităţile noastre (Lui trebuie să-i dăm cont…”). Cuvântul nu ne înfrumuseţează, ci ne despoaie nemilos.

Nu ne putem servi de Cuvânt pentru a ne camufla. El, dimpotrivă, are scopul de a ne descoperi, de a ne expune. Trebuie să ajungem să spunem, ca Maria: “Fie mie după Cuvântul tău”. Chouraqui traduce: “Fie mie după cuvântul tău”.

Înţelepciunea inimii

Aşezându-ne în perspectiva iubirii Domnului, exprimată de privirea sa, şi în lumina tăioasă ca un laser a Cuvântului său, suntem atunci în stare să răspundem la a doua întrebare: ce îţi lipseşte în realitate? Înainte de toate, ne lipsesc acele valori esenţiale care, în discursul lui Solomon (prima lectură) cad sub denumirea de prudenţă şi spirit de înţelepciune.

Solomon punctează unele lucruri importante: Prudenţa şi înţelepciunea nu sunt o cucerire, ci un dar: “Mi-a fost dăruită prudenţa… A venit în mine spiritul înţelepciunii”. De aceea este necesară, înainte de toate, de a-l ruga pe Domnul pentru a le primi: “Roagă-te… imploră…” Darul presupune, din partea noastră, o alegere precisă, o preferinţă: “Am preferat-o sceptrelor şi tronurilor, am socotit nimic bogăţia în comparaţie cu ea… Tot aurul în comparaţie cu ea este un pic de nisip şi ca noroiul valorează în faţa ei argintul. Am preţuit-o mai mult decât sănătatea şi frumuseţea, am preferat posedarea ei chiar mai mult decât lumina…”

Solomon merge direct la izvor, alege izvorul. Noi pretindem să punem înţelepciunea alături cu alte lucruri. În schimb înţelepciunea ne obligă să relativizăm tot restul, ne face să descoperim inconsistenţa altor bunuri, dezvoltă o acţiune eliberatoare. Nu este posibilă primirea înţelepciunii dacă nu se face o operaţie radicală de golire. Suntem în faţa a ceea ce Psalmul 89 defineşte “înţelepciunea inimii”. O înţelepciune care ne învaţă, nu să numărăm bunurile, ci “să numărăm zilele noastre”, adică a preţui orice lucru în termeni de semnificaţie, de a fi, nu de cantitate. Trebuie să acumulăm chibzuinţă, echilibru, bunul simţ, mai mult decât banul. Este necesar, nu atât să acumulăm, cât să profităm, una câte una, de zilele care ne sunt date.

Viaţa veşnică anticipată însutit

Evanghelia, apoi, ne face să înţelegem că putem avea atâtea lucruri, dar ne lipseşte acel însutit. “Nu este nimeni care să fi părăsit… care să nu primească deja în prezent de o sută de ori pe atât…”. Condiţia, totuşi, rămâne aceea. Şi este precis condiţia că nici omul bogat nici noi nu suntem dispuşi să subscriem (Du-te, vinde ceea ce ai…”). Isus nu ne plăteşte exclusiv cu monede cereşti, în gloria eternă, cel puţin semnându-ne o rentă post-datată, plătibilă la casa veşniciei. Ne dă ceva deja în prezent, în timp ce suntem încă pe pământ. Promisiunile sale au şi validitatea zilei de astăzi. Acest “ceva” reprezintă exact însutitul a tot ce suntem dispuşi să părăsim.

Totul începe deja pe pământ. Conturile Dumnezeu le achită, cel puţin în acea parte care este însutit, fără să aştepte sfârşitul, scadenţa ultimă. Trebuie, însă, chiar înainte de moarte, să consimţim moartea. Adică, “este necesară moartea zilnică a postului, a detaşării, a sărăciei, pentru a consimţi învierii lucrurilor” (A. Zarri). Darurile sunt provizorii numai când ne apropiem de ele în mod egoist şi cu lăcomie. Dar dacă acceptăm renunţarea, purificarea, dacă le sacrificăm, Dumnezeu ni le restituie “definitiv”, ca anticipare a cerului. O anticipare care nu ne va mai fi luată. Ceea ce am “vândut”, oferit, în libertate şi în iubire, înfloreşte în timp şi în veşnicie.

Se ridică îndoiala “totului” incomplet…

“Iată, noi am părăsit totul şi te-am urmat…” “Iată” al lui Petru are tot aerul unui suspin de uşurare, după trecerea pericolului de a fi constrâns să treacă prin urechea acului. El şi alţii au părăsit bunurile lor modeste din iubire faţă de Isus şi deci ar trebui consideraţi la post. Problema, în ceea ce-l priveşte, ar părea rezolvată. Mai mult, nu ar mai fi de-a dreptul nici o problemă. Dar, privind bine, nu este aşa.

Atunci când Petru afirmă “noi am părăsit totul”, în loc să exprime siguranţa, manifestă o îndoială. Este surprins cel puţin de o bănuială, dacă nu de o remuşcare. Este probabil că acea declaraţie să nu o facă pe un ton cutezător, dar cu o lipsă de siguranţă. Acel “iată” este tocmai contrarul unui suspin de uşurare. Este vorba, bineînţeles, numai de o ipoteză, chiar în contrast cu interpretarea obişnuită a pasajului, dar că ar fi oportun să nu o dăm la o parte în grabă. “Totul” al Domnului, de fapt, este foarte diferit de al nostru. Când El ne asigură că vom avea totul, acel tot include într-adevăr orice lucru, inclusiv ceea ce nu îndrăznim nici să sperăm.

Atunci când noi, în schimb, spunem “totul”, lăsăm mereu afară ceva. Din prudenţă. De aceea, adesea, observăm un sens de gol în viaţa noastră. Este golul provocat de ceea ce… am păstrat.

Detaşarea, adică un act de adoraţie

Între toţi comentatorii, mi se pare că numai G. Dehn are un cult particular. Nu este adevărat că Isus face interogatoriul omului bogat bazându-se exclusiv pe poruncile de pe a doua tablă (“Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi…”). Acelea de pe prima tablă reies la sfârşit: “Du-te, vinde tot ce ai…” “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi zei în afară de mine… Să nu te închini înaintea acelor lucruri şi să nu le slujeşti. Pentru că eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…” Dincolo de o observaţie pioasă, omul vede profilându-se absolutul lui Dumnezeu, în faţa căruia tot restul dispare şi este relativ.

Dumnezeu apare aşa de mare, aşa de real pentru om, încât celelalte lucruri devin mici, nesemnificative, inconsistente. Pentru a practica poruncile de pe a doua tablă, cineva le poate face cu o renunţare modestă, sacrificiu, pomană. Dar atunci când Dumnezeu devine într-adevăr Dumnezeu pentru noi, Unicul, ne dăm seama că trebuie să alegem între ceea ce avem şi ceea ce ne lipseşte. Este detaşarea cel mai grandios act de adoraţie. Liturgia terestră este celebrată mai ales prin detaşare, atent de a cânta absolutul lui Dumnezeu. Orice detaşare este ca o genuflexiune solemnă care recunoaşte totul lui Dumnezeu. Omul bogat, dacă ne gândim bine, a greşit momentul adoraţiei (“un oarecare i-a alergat ănainte şi, îngenunchindu-se înaintea lui, l-a întrebat…”). La sfârşit ar fi trebuit să se arunce în genunchi.

Privirea Săracului

Dar adevăratul sărac este El. Privirea este expresia cea mai evidentă a sărăciei sale. Nu dispune de altă resursă. “Atunci Isus, fixându-l, l-a îndrăgit şi i-a zis…” “Atunci Isus, aruncând privirea în jur, spuse discipolilor săi…” “Dar Isus, fixându-i, a spus…” Să notăm că privirea precede mereu faptul de a spune. Sunt cuvinte angajatoare, aproape descurajante, care exprimă exigenţe “imposibile” pentru oameni. Şi Dumnezeu este sărac. Nu are altceva de oferit ca garanţie în afară de acea privire. Oamenii dacă nu pot merge, să-I întoarcă spatele. Dumnezeu este sărac, slab. Nu are altă forţă pentru a-i reţine decât acea privire, plină de iubire.