Start > Ritul latin > “Totului” nostru îi lipsește ceva și golul nostru este prea plin

“Totului” nostru îi lipsește ceva și golul nostru este prea plin

10 October 2009
848 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul B)

A te lăsa întrebat de o privire

“Un lucru îți lipsește…” Învățătura care ne vine din liturgia Cuvântului din această duminică se poate grupa în jurul a două întrebări: Ce ne lipsește? Și cum să ne dăm seama de aceasta?

Să pornim de la “cum”. “Isus, fixându-l, l-a îndrăgit”. Dacă vreau să știu ce îmi lipsește, trebuie să mă așez sub acea privire, să-i permit să mă întrebe, să mă facă să descopăr sărăcia mea. Foarte adesea – fie pe tărâmul material cât și pe cel spiritual – suntem conduși să ne comparăm cu alții, cu consecința de a cădea în invidie sau în încercări neîndemânatece de imitare. Trebuie, în schimb, să mă pun înaintea Lui, evitând alte confruntări care pot fi rătăcite. Numai o privire de iubire ca a Sa mă descoperă pe mine însumi.

Când Isus mă fixează în ochi, în acel mod, atunci iau cunoștință de chipul meu. Un gol plin de vanitate, neghiobii, distracții, alienații, disipări, frivolitate. Un gol care este “golit” pentru a deveni capabil de a primi totul. Privirea Învățătorului, în loc să mă facă să observ ceea ce nu am, îmi descoperă ceea ce nu sunt. Nu lucrurile îmi lipsesc, nici pe tărâm religios. Acelea sunt mereu prea multe. Îmi lipsește pierderea.

O lumină “tăioasă”

“Cuvântul lui Dumnezeu, viu, eficace… pătrunde sentimentele și gândurile inimii”. Așa susține autorul Scrisorii către Evrei (lectura a doua). Descoperirea celor ce-mi lipsesc este posibilă, de altfel, prin lumina și. Mai ales, forța de pătrundere a Cuvântului. Noi preferăm un Cuvânt stins, decorativ, obiect simplu de studiu și de posesie. Un Cuvânt care să rămână depozitat la suprafață. În schimb este un Cuvânt “viu și eficace”. El ne studiază! Noi suntem conduși să-l examinăm. În schimb el ne scrutează.

Sunt persoane religioase care, când meditează, par să vrea să legene Cuvântul, pentru a-l adormi, a-l controla, a-l ține sub observație, a-l face practic inofensiv. Dar nu este permis să neutralizăm acel Cuvânt care este “mai tăios decât orice spadă cu două tăișuri”. Trebuie, în loc să-l adormim, să-i cerem să ne trezească. Să-i permitem să ne pătrundă în profunzimea ființei noastre, “până la locul de despărțire a sufletului și al spiritului, ale încheieturii și ale măduvei”. Să-i permitem să judece interiorul nostru, să exploreze limitele noastre și mizeriile noastre, să dea de gol ipocriziile noastre și contradicțiile, să ne facă să fim conștienți de responsabilitățile noastre (Lui trebuie să-i dăm cont…”). Cuvântul nu ne înfrumusețează, ci ne despoaie nemilos.

Nu ne putem servi de Cuvânt pentru a ne camufla. El, dimpotrivă, are scopul de a ne descoperi, de a ne expune. Trebuie să ajungem să spunem, ca Maria: “Fie mie după Cuvântul tău”. Chouraqui traduce: “Fie mie după cuvântul tău”.

Înțelepciunea inimii

Așezându-ne în perspectiva iubirii Domnului, exprimată de privirea sa, și în lumina tăioasă ca un laser a Cuvântului său, suntem atunci în stare să răspundem la a doua întrebare: ce îți lipsește în realitate? Înainte de toate, ne lipsesc acele valori esențiale care, în discursul lui Solomon (prima lectură) cad sub denumirea de prudență și spirit de înțelepciune.

Solomon punctează unele lucruri importante: Prudența și înțelepciunea nu sunt o cucerire, ci un dar: “Mi-a fost dăruită prudența… A venit în mine spiritul înțelepciunii”. De aceea este necesară, înainte de toate, de a-l ruga pe Domnul pentru a le primi: “Roagă-te… imploră…” Darul presupune, din partea noastră, o alegere precisă, o preferință: “Am preferat-o sceptrelor și tronurilor, am socotit nimic bogăția în comparație cu ea… Tot aurul în comparație cu ea este un pic de nisip și ca noroiul valorează în fața ei argintul. Am prețuit-o mai mult decât sănătatea și frumusețea, am preferat posedarea ei chiar mai mult decât lumina…”

Solomon merge direct la izvor, alege izvorul. Noi pretindem să punem înțelepciunea alături cu alte lucruri. În schimb înțelepciunea ne obligă să relativizăm tot restul, ne face să descoperim inconsistența altor bunuri, dezvoltă o acțiune eliberatoare. Nu este posibilă primirea înțelepciunii dacă nu se face o operație radicală de golire. Suntem în fața a ceea ce Psalmul 89 definește “înțelepciunea inimii”. O înțelepciune care ne învață, nu să numărăm bunurile, ci “să numărăm zilele noastre”, adică a prețui orice lucru în termeni de semnificație, de a fi, nu de cantitate. Trebuie să acumulăm chibzuință, echilibru, bunul simț, mai mult decât banul. Este necesar, nu atât să acumulăm, cât să profităm, una câte una, de zilele care ne sunt date.

Viața veșnică anticipată însutit

Evanghelia, apoi, ne face să înțelegem că putem avea atâtea lucruri, dar ne lipsește acel însutit. “Nu este nimeni care să fi părăsit… care să nu primească deja în prezent de o sută de ori pe atât…”. Condiția, totuși, rămâne aceea. Și este precis condiția că nici omul bogat nici noi nu suntem dispuși să subscriem (Du-te, vinde ceea ce ai…”). Isus nu ne plătește exclusiv cu monede cerești, în gloria eternă, cel puțin semnându-ne o rentă post-datată, plătibilă la casa veșniciei. Ne dă ceva deja în prezent, în timp ce suntem încă pe pământ. Promisiunile sale au și validitatea zilei de astăzi. Acest “ceva” reprezintă exact însutitul a tot ce suntem dispuși să părăsim.

Totul începe deja pe pământ. Conturile Dumnezeu le achită, cel puțin în acea parte care este însutit, fără să aștepte sfârșitul, scadența ultimă. Trebuie, însă, chiar înainte de moarte, să consimțim moartea. Adică, “este necesară moartea zilnică a postului, a detașării, a sărăciei, pentru a consimți învierii lucrurilor” (A. Zarri). Darurile sunt provizorii numai când ne apropiem de ele în mod egoist și cu lăcomie. Dar dacă acceptăm renunțarea, purificarea, dacă le sacrificăm, Dumnezeu ni le restituie “definitiv”, ca anticipare a cerului. O anticipare care nu ne va mai fi luată. Ceea ce am “vândut”, oferit, în libertate și în iubire, înflorește în timp și în veșnicie.

Se ridică îndoiala “totului” incomplet…

“Iată, noi am părăsit totul și te-am urmat…” “Iată” al lui Petru are tot aerul unui suspin de ușurare, după trecerea pericolului de a fi constrâns să treacă prin urechea acului. El și alții au părăsit bunurile lor modeste din iubire față de Isus și deci ar trebui considerați la post. Problema, în ceea ce-l privește, ar părea rezolvată. Mai mult, nu ar mai fi de-a dreptul nici o problemă. Dar, privind bine, nu este așa.

Atunci când Petru afirmă “noi am părăsit totul”, în loc să exprime siguranța, manifestă o îndoială. Este surprins cel puțin de o bănuială, dacă nu de o remușcare. Este probabil că acea declarație să nu o facă pe un ton cutezător, dar cu o lipsă de siguranță. Acel “iată” este tocmai contrarul unui suspin de ușurare. Este vorba, bineînțeles, numai de o ipoteză, chiar în contrast cu interpretarea obișnuită a pasajului, dar că ar fi oportun să nu o dăm la o parte în grabă. “Totul” al Domnului, de fapt, este foarte diferit de al nostru. Când El ne asigură că vom avea totul, acel tot include într-adevăr orice lucru, inclusiv ceea ce nu îndrăznim nici să sperăm.

Atunci când noi, în schimb, spunem “totul”, lăsăm mereu afară ceva. Din prudență. De aceea, adesea, observăm un sens de gol în viața noastră. Este golul provocat de ceea ce… am păstrat.

Detașarea, adică un act de adorație

Între toți comentatorii, mi se pare că numai G. Dehn are un cult particular. Nu este adevărat că Isus face interogatoriul omului bogat bazându-se exclusiv pe poruncile de pe a doua tablă (“Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu furi…”). Acelea de pe prima tablă reies la sfârșit: “Du-te, vinde tot ce ai…” “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți zei în afară de mine… Să nu te închini înaintea acelor lucruri și să nu le slujești. Pentru că eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…” Dincolo de o observație pioasă, omul vede profilându-se absolutul lui Dumnezeu, în fața căruia tot restul dispare și este relativ.

Dumnezeu apare așa de mare, așa de real pentru om, încât celelalte lucruri devin mici, nesemnificative, inconsistente. Pentru a practica poruncile de pe a doua tablă, cineva le poate face cu o renunțare modestă, sacrificiu, pomană. Dar atunci când Dumnezeu devine într-adevăr Dumnezeu pentru noi, Unicul, ne dăm seama că trebuie să alegem între ceea ce avem și ceea ce ne lipsește. Este detașarea cel mai grandios act de adorație. Liturgia terestră este celebrată mai ales prin detașare, atent de a cânta absolutul lui Dumnezeu. Orice detașare este ca o genuflexiune solemnă care recunoaște totul lui Dumnezeu. Omul bogat, dacă ne gândim bine, a greșit momentul adorației (“un oarecare i-a alergat ănainte și, îngenunchindu-se înaintea lui, l-a întrebat…”). La sfârșit ar fi trebuit să se arunce în genunchi.

Privirea Săracului

Dar adevăratul sărac este El. Privirea este expresia cea mai evidentă a sărăciei sale. Nu dispune de altă resursă. “Atunci Isus, fixându-l, l-a îndrăgit și i-a zis…” “Atunci Isus, aruncând privirea în jur, spuse discipolilor săi…” “Dar Isus, fixându-i, a spus…” Să notăm că privirea precede mereu faptul de a spune. Sunt cuvinte angajatoare, aproape descurajante, care exprimă exigențe “imposibile” pentru oameni. Și Dumnezeu este sărac. Nu are altceva de oferit ca garanție în afară de acea privire. Oamenii dacă nu pot merge, să-I întoarcă spatele. Dumnezeu este sărac, slab. Nu are altă forță pentru a-i reține decât acea privire, plină de iubire.

Ritul latin