Start > Ritul bizantin > Sfântului Martir Dumitru, Izvorâtorul de mir

Sfântului Martir Dumitru, Izvorâtorul de mir

10 October 2009
1,451 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

Nu puțini sunt cei care au auzit sau au văzut cu ochii lor un gest de binefacere. Omul, are înrădăcinat în sine acel simțământ care-l îndeamnă să urmeze binele. Următoarea etapă este de a-l realiza, indiferent de măsura lui, mai mic sau mai mare. Oricum esențial este, să-l faci sau să-l înfăptuiești având în suflet și în inimă intenția curată. Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât a-L revela pe Dumnezeu care acționează în Univers și în istorie, de a face cunoscută prezența Lui celor din jurul tău, indiferent de împrejurări. Sunt mulți oameni care au reușit să realizeze acest lucru, atunci când a fost vorba despre binele și opera de mântuire a Bisericii lui Hristos. O parte dintre fiii aleși ai Bisericii, au înfăptuit acest lucru vărsându-și sângele pentru Cel care a întemeiat-o, făcându-se vrednici de cununa martirului, dar și a mântuirii cerești.

La loc de onoare, Biserica creștină amintește astăzi pe Sfântul Martir Dumitru, Izvorâtorul de mir, sau cum mai este numit în tradiția noastră populară Sânmetru, Sâmedru, etc, provenind din prescurtarea și transformarea latinescului «Sanctus Demetrius». Acesta a fost diacon al Bisericii lui Hristos, trăind în Tesalonic sub cârmuirea împăraților Dioclețian și Maximilian, unde a fost martirizat în timpul persecuțiilor. A fost întemnițat, însă chiar și după gratii fiind, la rugăciunile și binecuvântarea lui, creștinii au învins trufia luptătorilor păgâni în luptele din arenă. Aflându-se că cel mai mare luptător a fost învins prin intervenția harului lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Dumitru, acesta din urmă este condamnat la moarte. A fost omorât prin străpungere cu sulița, după ce mai înainte a fost supus la chinuri îngrozitoare de către soldații romani, pentru a se lepăda de credința creștină în care fusese botezat.

Un alt martir, Sfântul Iganțiu din Antiohia, condamnat să fie devorat de către animalele sălbatice, s-a rugat ca nimeni să nu intervină pentru el ca să-i salveze viața: «Oferiți-mi cel mai mare beneficiu și permiteți-mi să mă sacrific pe mine însumi pentru Dumnezeu – s-a adresat Ignațiu mulțimii – atunci, voi fi cu adevărat discipol al lui Isus Hristos, mai ales că lumea nu va vedea nici măcar corpul meu». Dorința fierbinte a martiriului și credința mărturisită prin epistole și cuvântul rostit în drumul din Antiohia spre Roma, a lăsat patrimoniului literaturii patristice o adevărată teologie a martiriului. Ce înseamnă martiriul? Asemenea mărturiei Sfântului Dumitru, orice oferire de sine înseamnă punerea în practică a cuvintelor învățăturii Mântuitorului nostru Isus Hristos: “Cine vrea să Mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să Mă urmeze. Căci, cine va vrea să-și păzească viața, o va pierde; iar cine își va pierde viața din cauza Mea și a Evangheliei o va câștiga” (Marcu 8, 34-35). Dorința martiriului se cuvine a-și afla locul în inima fiecărui creștin, nu pentru a-l înșela cu diferite închipuiri legate de eroism, pe care cu siguranță Dumnezeu nu le dorește niciodată de la nimeni, ci pentru ca să-l trezească la o mare însuflețire și la o profundă generozitate în fiecare împrejurare a vieții în raport cu bunătatea lui Dumnezeu. Creștinul care nu se împărtășește cu adevărat și face eforturi să ofere lui Dumnezeu numai ceea ce este minim, ca să nu-L trădeze, se silește să evite Crucea în loc să o poarte, menajându-se pe sine. Acesta dorește degrabă să-și păstreze viața decât să și-o sacrifice din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, nefiind un adevărat discipol al lui Hristos. Dacă nu este pus în situația de a-și manifesta iubirea și credința sa prin martiriu, este dator să mărturisească această credință și iubire primind toate obligațiile care-i revin din urmarea lui Hristos, și să nu se retragă niciodată de la vreun sacrificiu pentru El. Martiriul creștinului de astăzi constă în trăirea cu sfințenie a virtuților în mijlocul unei lumi îndepărtată de Dumnezeu; și nu este ușor…

Sfântul Pavel scria Colosenilor: “Nu încetăm a ne ruga pentru voi… Fie ca puterea măririi Lui să vă umple pe deplin și să vă întărească spre a vă arăta orice fel de răbdare și tărie “ (1, 9-11). Tăria și generozitatea își dau mâinile și sunt fructul unei iubiri înflăcărate. Cu toate că viața de zi cu zi, este caracterizată în general prin lucruri mărunte și obligații umilitoare, creștinul se cuvine să le îndeplinească dorind să înfăptuiască binele pentru Dumnezeu – să facă tot ceea ce este posibil și pe măsura puterilor lui. Îndeplinirea obligațiilor zilnice, chiar dacă aparent sunt mici și neînsemnate, îl pregătește pe creștin pentru îndeplinirea lucrărilor dificile și faptelor eroice, atunci când Dumnezeu i-o cere. «Fiți tari și puternici cu inima, toți cei care vă puneți încrederea în Dumnezeu» (Psalmul 31, 25).

«Știu să fiu smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat să fiu și flămând și sătul, și în belșug și în lipsă. Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește» (Filipeni 4, 12-13). Iată adevărata înțelegere a generozității, să nu cruți nimic din propria-ți viață, să accepți fiecare împejurare a vieții, să te sacrifici fără reținere, să te străduiești a face toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu bazându-te doar pe ajutorul Lui.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus ne îndeamnă să facem eforturi deosebite pentru a îndeplini cu generozitate voința lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să avem inimi curajoase și suflete înflăcărate de iubire, pe care le dobândim numai dacă stăm în fața Lui cu umilință. Noblețea nu se întemeiază pe puterea omului și în ziua de astăzi nici nu mai contează cea ereditară, fiind rezultatul unei atitudini în fața principiilor vieții creștine și îmbrățișarea fără șovăială, în orice împrejurare, a valorilor veșnice și neschimbabile, dar este și rezultatul prezenței în suflet a nobilului și totodată umilului Stăpân care ne-a răscumpărat. Prin urmare noblețea sufletească merge în paralel cu umilința și buna apreciere a forțelor proprii; are ca motto cuvintele Apostolului: «Sunt cel mai mic dintre toți» (1 Corinteni 15, 8), dar și «totul îmi este posibil în cel care mă întărește», contrar celora care consideră că a fi credincios înseamnă a nu fi liber în manifestările tale. Omul cu suflet mare nu se lasă înșelat de falsa umilință, care se arată a fi foarte generoasă în fapte, însă este lipsită de mărinimie. Iubirea perfectă o descoperim în fiecare lucrare dificilă a vieții. Acest fapt îi face și pe martiri să nu dea niciodată înapoi când este vorba de Hristos sau de mărturisirea Lui.

Într-o duminică din august 1928, în orașul Leon, 30 de muncitori creștini erau adunați sub conducerea unui șef de echipă pe nume Florentin Alvarez, în timpul marii rvoluții din Mexic. Țineau o adunare religioasă. În jurul orei 11 a sosit generalul Sanchez însoțit de ofițeri și soldați.

- Caut, zise generalul, pe Florentin Alvarez.

- Eu sunt, răspunse muncitorul.

- Tu ești șeful asociației, care strigă «Viva Cristo Rey» (Trăiască Hristos Regele!).

- Da!

- Hristos este Regele bogaților.

- Hristos este Regele bogaților și al săracilor, al celor tari și al celor neputincioși.

Înfuriat, generalul l-a pălmuit. «Trăiască Hristos Regele» – a răspuns Alvarez. Atunci generalul și-a scos revolverul și l-a îndreptat spre el. A intervenit un colonel care a propus să fie și o judecată. A fost arestat, ținut închis trei zile, apoi condamnat și dus la locul de execuție. Mergea fără frică, cu o bucurie fără margini ce se oglindea pe față. Ajunși la destinație, soldații au tras o salvă de focuri de armă. Alvarez a mai strigat odată, ca o ultimă mărturisire de credință făcută cu ultima suflare: Trăiască Hristos Regele, apoi a murit. Creștinii care au fost de față își ziceau: Avem cu un martir mai mult în Cer.

Când se înfăptuiește ceva pentru Dumnezeu și nu se coboară de pe drumul ascultării față de El, nu există pericolul orgoliului. Creștinii adevărați nu-și caută propria glorie ci Gloria lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu poate fi preamărit prin umila lor viață, ei nu evită să fie astfel de mărturisitori.

Martirii ne învață că nimic nu stă împotriva mărturisirii credinței în Dumnezeu. Și cine oare ne poate oferi, în afară de Dumnezeu, o recompensă mai mare decât fericirea paradisului ceresc.

Rugăciune

O, Dumnezeul meu, ce face cel care nu se sacrifică cu totul pentru Tine? Și cât de departe sunt de Tine dacă nu mă ofer cu totul iubirii Tale. Câte imperfecțiuni văd în mine! Câte neputințe și scăderi în servirea față de Tine!

O, Doamne, cât de puține lucruri facem pentru Tine. Asemena bobului de muștar sunt faptele noastre bune și mari stânci faptele rele. Îmi pare rău pentru că de foarte multe ori uit de Tine și de nenumăratele grații pe care le obțin din partea iubirii Tale nesfârșite. Când uit de ele, Te rog să mă ierți, Doamne, și să nu-mi socotești ca pe o vinovăție mărginirea ființei mele. Căci dacă aș fi știut să-Ți fiu servitor în lucuri mari, nu aș fi omis nici înfăptuirea lucrurilor mici. Fericit este cel care dă mărturie de credință adevărată prin faptele vieții sale. Învață-mă și pe mine să îndeplinesc astfel de lucruri pentru Mărire Ta, oricât de mare ar fi prețul, după exemplul servului Tău Dumitru și al tuturor martirilor. Amin.

Ritul bizantin