Start > Ritul bizantin > Samarineanul caritabil

Samarineanul caritabil

10 October 2009
1,534 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a VIII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii)

Pilda lui Isus Hristos despre samarineanul caritabil, reprezintă o pagină a vieții din Palestina acelui timp. Orașul Ierihon se află la o distanță de aproximativ 40 kilometri față de Ierusalim. Drumul dintre aceste orașe, în timpurile, când Isus predica Cuvântul lui Dumnezeu, era foarte periculos, căci în munți și pe la răspântii se adăposteau mulți hoți și tâlhari. Acest drum era numit și “calea sângelui”, datorită faptului că mulți călători care l-au parcurs au avut de suferit de pe urma atacurilor tâlharilor și nu puțini au fost omorâți.

La întrebarea învățătorului legii “Cine este aproapele meu ?”, Hristos i-a răspuns prin această frumoasă pildă despre samarineanul caritabil. Tâlharii au prădat un drumeț, l-au bătut și l-au lăsat pe jumătate mort.

Pe calea respectivă a trecut mai întâi un preot, iar apoi un levit. Ei l-au văzut pe acest om rănit, dar nu i-au acordat nici o importanță. Este de notat faptul că omul prădat era evreu. Preotul și levitul care au trecut pe acel drum au fost evrei, dar nu s-au oprit asupra conaționalului lor. Deși l-au văzut că este rănit, “au trecut pe alături”. De ce aceștia nu l-au ajutat pe nefericitul om? Erau cazuri în care și tâlharul, juca rolul celui care părea rănit și astfel stătea întins pe pământ lângă drum, pentru a-i atrage pe cei care treceau pe acolo. În momentul în care drumețul se apropia de un astfel de “bolnav”, imediat alți tâlhari, care erau ascunși după stânci, se aruncau asupra trecătorului, îl prădau, și puteau să-l ucidă. Este posibil ca preotul și levitul să se fi temut de așa ceva, fapt care i-a făcut să-și continue drumul, fără să privească la cel întins pe pământ. Din relatarea lui Isus Hristos reiese că amândoi au refuzat să-l ajute pe rănit, deoarece nu aveau o iubire adevărată …

De cel rănit se apropie un samarinean. Israelienii îi priveau pe samarineni cu mare reținere, pentru ei fiecare samarinean reprezenta un păcătos și un eretic. Cea mai mare desconsiderare pentru evreu era atunci când cineva îl numea samarinean. Odată iudeii, din ură, i s-au adresat lui Isus: «Oare, nu zicem bine că Tu ești samarinean și ai demon?» (Ioan 8, 48). Acest lucru constituia o mare dezonoare.

Isus Hristos ne arată că samarineanul desconsiderat a fost caritabil față de cel rănit și nu a luat în considerare că rănitul a fost evreu. A ajutat un om. Orice om este creat de Dumnezeu și prin el putem să-i slujim Creatorului. Prin urmare, samarineanul i-a legat rănile, a turnat ulei și vin peste ele, l-a pus pe asinul lui, l-a dus la o casă de oaspeți și a plătit stăpânului acesteia pentru camera și îngrijirea rănitului. Din pilda lui Isus despre samarineanul caritabil se evidențiază “slujirea samarineană”, care înseamnă caritate, afecțiune și ajutorarea necondiționată a aproapelui.

Încheindu-și această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învățătorul legii: “Care dintre aceștia trei ți se pare, că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Preotul, levitul, sau samarineanul? Învățătorul I-a răspuns: “Cel, care a fost caritabil cu el”. Atunci Hristos i-a spus acestuia: «Mergi și fă și tu asemenea» (cf. Luca 10, 36-37). Iată o poruncă adresată peste secole și nouă!

Evreu sau grec, european sau din altă cultură, omul este pretutindeni același și merită să fie iubit și acceptat pentru că există. Iar această existență este unică pentru că nu a fost, nu este și nu va mai fi nimeni pe pământ care să fie acest Eu, unic și trecător în istorie. Este o existență individuală și personală, astfel încât în fiecare se află o parte din istoria lumii care este «numai a lui» și uneori este la fel de înălțătoare ca a marilor personaje cunoscute. Este o existență irepetabilă, pentru că timpul se scurge fără sfârșit, ținându-ne prizonieri de la naștere până în momentul morții.

Fiecare om care se află în nevoi, este aproapele nostru. Grecii numeau pe fiecare străin barbar; pentru evrei străinul constituia un necredincios, iar adepții lui Mahomed îi numeau pe străinii de alt neam necredincioși. Pentru Isus Hristos fiecare străin este un frate sau o soră. Mai mult, Isus se interpune pentru fiecare om atunci când spune: «Adevărat vă spun vouă: tot, ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut» (Matei 25, 40). Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul nostru, și-a oferit Sângele pentru fiecare om, oferindu-se prin prezența Sa în întreaga Biserică : «Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii», - spune Isus (Matei 28, 20). El este cu noi în Biserică. Se află alături de noi ca Învățător prin Sfânta Evanghelie. Este cu noi în Preasfântul Sacrament al Euharistiei sub chipul pâinii, și în lucrarea tuturor celorlalte Sfinte Sacramente, fiind și în semenii noștri.

Maica Tereza de Calcuta, deseori amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă voi îl adorați pe Isus Hristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când obligația vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsați pe Isus Hristos în tabernacol și vă grăbiți spre Isus Hristos, adăpostit în oamenii bolnavi”. Tot ceea ce facem pentru semenii noștri bolnavi, facem pentru Isus Hristos însuși.

În cartea despre viața Sfântului Ioan al lui Dumnezeu este descrisă o emoționantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare. Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit și a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfânt Ioan a văzut pe picioarele acestui om rănit răni adânci de piroane, care în mod neașteptat au început să strălucească cu o lumină ca de cristal și aureolă cerească. Minunat de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, ești acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului, Hristos, în gloria cerească și a auzit cuvintele de laudă: «Într-adevăr, Eu Sunt Acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru Mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

În lume au fost, sunt și vor fi mulți oameni bolnavi, suferinzi, îndurerați și înlăcrimați. Se poate spune că pe întreg cuprinsul acestui pământ, se ascunde durerea, lacrimile, neputința, rănile, nefericirea și suferința. Pretutindeni este nevoie de samarineni caritabili, este nevoie de ajutor, mângâiere, încurajare și lucrări de caritate. În parohiile noastre, în familiile noastre, există mult teren pentru muncă misionară. Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioșii noștri, anumite organizații, vizitează pe oamenii vârstnici care nu pot să iasă din locuințele lor, care sunt singuri și au nevoie de un ajutor sau poate chiar de un sprijin concret. Uneori, un simplu cuvânt, un zâmbet, un sfat, constituie o mare mângâiere pentru cei care săptămâni, luni, sau chiar ani, sunt obligați să trăiască izolat. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiți cei care vor auzi cuvintele Domnului Hristos: «Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat» (Matei 25, 35-36). La întrebarea: “Doamne, când Te-am văzut pe Tine în nevoințe și Te-am ajutat?”, Hristos le va răspunde: «Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut» (Matei 25. 40).

“Mergi și fă și tu asemenea”, a spus Isus Hristos învățătorului în lege. Aceste cuvinte ale lui Isus Hristos se adresează și nouă. Mergeți și înfăptuiți lucrările de caritate ale samarineanului îndurător! Să fim caritabili! Domnul Dumnezeu, va fi caritabil cu tot cel, care va fi îndurător față de semenii lui. Evanghelistul Matei ne-a consemnat promisiunea cea bună a lui Isus Hristos: «Fericiți cei îndurători, că aceia îndurare vor afla» (Matei 5, 7).

Rugăciune

A-l iubi pe aproapele nostru cu iubire supranaturală înseamnă a Te iubi pe Tine, Dumnezeul meu, în om, iar pe om în Tine; a te iubi pe Tine numai pentru iubirea Ta și a iubi orice creatură din iubire față de Tine… O, Bunule Dumnezeu! Oare văzând pe aproapele nostru, creat după chipul și asemănarea Ta, nu este îndreptățit să ne spunem: privește la făptura care este asemenea nouă? Nu se cuvine oare să îl îmbrățișăm cu căldură… și să plângem pe umărul lui din iubire și compasiune pentru nevoile și suferințele lui? Nu suntem datori să-i dorim binecuvântările Tale? Și pentru ce aceasta? Datorită iubirii față de Tine. Pentru că Tu ne-ai făcut capabili de participare la bunătatea, harul și Mărirea Ta… pentru aceea, o, Iubire Dumnezeiască, Tu nu numai că ne ceri să-l iubim pe semenul nostru, ci faci și reverși această iubire în inimile noastre deschise spre Tine… de aceea, așa cum omul este chipul Tău, așa și iubirea sfântă a omului față de semenul său, reprezintă chipul adevăratei iubiri cerești față de Tine. Fă să Te purtăm de-a pururi în inimile noastre. Amin.

Ritul bizantin