Predici

Pilda lui Isus Hristos despre samarineanul caritabil, reprezintă o pagină a vieţii din Palestina acelui timp. Oraşul Ierihon se află la o distanţă de aproximativ 40 kilometri faţă de Ierusalim. Drumul dintre aceste oraşe, în timpurile, când Isus predica Cuvântul lui Dumnezeu, era foarte periculos, căci în munţi şi pe la răspântii se adăposteau mulţi hoţi şi tâlhari. Acest drum era numit şi “calea sângelui”, datorită faptului că mulţi călători care l-au parcurs au avut de suferit de pe urma atacurilor tâlharilor şi nu puţini au fost omorâţi.

La întrebarea învăţătorului legii “Cine este aproapele meu ?”, Hristos i-a răspuns prin această frumoasă pildă despre samarineanul caritabil. Tâlharii au prădat un drumeţ, l-au bătut şi l-au lăsat pe jumătate mort.

Pe calea respectivă a trecut mai întâi un preot, iar apoi un levit. Ei l-au văzut pe acest om rănit, dar nu i-au acordat nici o importanţă. Este de notat faptul că omul prădat era evreu. Preotul şi levitul care au trecut pe acel drum au fost evrei, dar nu s-au oprit asupra conaţionalului lor. Deşi l-au văzut că este rănit, “au trecut pe alături”. De ce aceştia nu l-au ajutat pe nefericitul om? Erau cazuri în care şi tâlharul, juca rolul celui care părea rănit şi astfel stătea întins pe pământ lângă drum, pentru a-i atrage pe cei care treceau pe acolo. În momentul în care drumeţul se apropia de un astfel de “bolnav”, imediat alţi tâlhari, care erau ascunşi după stânci, se aruncau asupra trecătorului, îl prădau, şi puteau să-l ucidă. Este posibil ca preotul şi levitul să se fi temut de aşa ceva, fapt care i-a făcut să-şi continue drumul, fără să privească la cel întins pe pământ. Din relatarea lui Isus Hristos reiese că amândoi au refuzat să-l ajute pe rănit, deoarece nu aveau o iubire adevărată …

De cel rănit se apropie un samarinean. Israelienii îi priveau pe samarineni cu mare reţinere, pentru ei fiecare samarinean reprezenta un păcătos şi un eretic. Cea mai mare desconsiderare pentru evreu era atunci când cineva îl numea samarinean. Odată iudeii, din ură, i s-au adresat lui Isus: «Oare, nu zicem bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?» (Ioan 8, 48). Acest lucru constituia o mare dezonoare.

Isus Hristos ne arată că samarineanul desconsiderat a fost caritabil faţă de cel rănit şi nu a luat în considerare că rănitul a fost evreu. A ajutat un om. Orice om este creat de Dumnezeu şi prin el putem să-i slujim Creatorului. Prin urmare, samarineanul i-a legat rănile, a turnat ulei şi vin peste ele, l-a pus pe asinul lui, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a plătit stăpânului acesteia pentru camera şi îngrijirea rănitului. Din pilda lui Isus despre samarineanul caritabil se evidenţiază “slujirea samarineană”, care înseamnă caritate, afecţiune şi ajutorarea necondiţionată a aproapelui.

Încheindu-şi această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învăţătorul legii: “Care dintre aceştia trei ţi se pare, că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Preotul, levitul, sau samarineanul? Învăţătorul I-a răspuns: “Cel, care a fost caritabil cu el”. Atunci Hristos i-a spus acestuia: «Mergi şi fă şi tu asemenea» (cf. Luca 10, 36-37). Iată o poruncă adresată peste secole şi nouă!

Evreu sau grec, european sau din altă cultură, omul este pretutindeni acelaşi şi merită să fie iubit şi acceptat pentru că există. Iar această existenţă este unică pentru că nu a fost, nu este şi nu va mai fi nimeni pe pământ care să fie acest Eu, unic şi trecător în istorie. Este o existenţă individuală şi personală, astfel încât în fiecare se află o parte din istoria lumii care este «numai a lui» şi uneori este la fel de înălţătoare ca a marilor personaje cunoscute. Este o existenţă irepetabilă, pentru că timpul se scurge fără sfârşit, ţinându-ne prizonieri de la naştere până în momentul morţii.

Fiecare om care se află în nevoi, este aproapele nostru. Grecii numeau pe fiecare străin barbar; pentru evrei străinul constituia un necredincios, iar adepţii lui Mahomed îi numeau pe străinii de alt neam necredincioşi. Pentru Isus Hristos fiecare străin este un frate sau o soră. Mai mult, Isus se interpune pentru fiecare om atunci când spune: «Adevărat vă spun vouă: tot, ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40). Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a oferit Sângele pentru fiecare om, oferindu-se prin prezenţa Sa în întreaga Biserică : «Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii», - spune Isus (Matei 28, 20). El este cu noi în Biserică. Se află alături de noi ca Învăţător prin Sfânta Evanghelie. Este cu noi în Preasfântul Sacrament al Euharistiei sub chipul pâinii, şi în lucrarea tuturor celorlalte Sfinte Sacramente, fiind şi în semenii noştri.

Maica Tereza de Calcuta, deseori amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă voi îl adoraţi pe Isus Hristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când obligaţia vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsaţi pe Isus Hristos în tabernacol şi vă grăbiţi spre Isus Hristos, adăpostit în oamenii bolnavi”. Tot ceea ce facem pentru semenii noştri bolnavi, facem pentru Isus Hristos însuşi.

În cartea despre viaţa Sfântului Ioan al lui Dumnezeu este descrisă o emoţionantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare. Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfânt Ioan a văzut pe picioarele acestui om rănit răni adânci de piroane, care în mod neaşteptat au început să strălucească cu o lumină ca de cristal şi aureolă cerească. Minunat de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului, Hristos, în gloria cerească şi a auzit cuvintele de laudă: «Într-adevăr, Eu Sunt Acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru Mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

În lume au fost, sunt şi vor fi mulţi oameni bolnavi, suferinzi, îndureraţi şi înlăcrimaţi. Se poate spune că pe întreg cuprinsul acestui pământ, se ascunde durerea, lacrimile, neputinţa, rănile, nefericirea şi suferinţa. Pretutindeni este nevoie de samarineni caritabili, este nevoie de ajutor, mângâiere, încurajare şi lucrări de caritate. În parohiile noastre, în familiile noastre, există mult teren pentru muncă misionară. Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioşii noştri, anumite organizaţii, vizitează pe oamenii vârstnici care nu pot să iasă din locuinţele lor, care sunt singuri şi au nevoie de un ajutor sau poate chiar de un sprijin concret. Uneori, un simplu cuvânt, un zâmbet, un sfat, constituie o mare mângâiere pentru cei care săptămâni, luni, sau chiar ani, sunt obligaţi să trăiască izolat. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiţi cei care vor auzi cuvintele Domnului Hristos: «Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat» (Matei 25, 35-36). La întrebarea: “Doamne, când Te-am văzut pe Tine în nevoinţe şi Te-am ajutat?”, Hristos le va răspunde: «Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25. 40).

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, a spus Isus Hristos învăţătorului în lege. Aceste cuvinte ale lui Isus Hristos se adresează şi nouă. Mergeţi şi înfăptuiţi lucrările de caritate ale samarineanului îndurător! Să fim caritabili! Domnul Dumnezeu, va fi caritabil cu tot cel, care va fi îndurător faţă de semenii lui. Evanghelistul Matei ne-a consemnat promisiunea cea bună a lui Isus Hristos: «Fericiţi cei îndurători, că aceia îndurare vor afla» (Matei 5, 7).

Rugăciune

A-l iubi pe aproapele nostru cu iubire supranaturală înseamnă a Te iubi pe Tine, Dumnezeul meu, în om, iar pe om în Tine; a te iubi pe Tine numai pentru iubirea Ta şi a iubi orice creatură din iubire faţă de Tine… O, Bunule Dumnezeu! Oare văzând pe aproapele nostru, creat după chipul şi asemănarea Ta, nu este îndreptăţit să ne spunem: priveşte la făptura care este asemenea nouă? Nu se cuvine oare să îl îmbrăţişăm cu căldură… şi să plângem pe umărul lui din iubire şi compasiune pentru nevoile şi suferinţele lui? Nu suntem datori să-i dorim binecuvântările Tale? Şi pentru ce aceasta? Datorită iubirii faţă de Tine. Pentru că Tu ne-ai făcut capabili de participare la bunătatea, harul şi Mărirea Ta… pentru aceea, o, Iubire Dumnezeiască, Tu nu numai că ne ceri să-l iubim pe semenul nostru, ci faci şi reverşi această iubire în inimile noastre deschise spre Tine… de aceea, aşa cum omul este chipul Tău, aşa şi iubirea sfântă a omului faţă de semenul său, reprezintă chipul adevăratei iubiri cereşti faţă de Tine. Fă să Te purtăm de-a pururi în inimile noastre. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin