Start > Ritul bizantin > Pescuirea minunată

Pescuirea minunată

10 October 2009
904 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica I-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XVIII-a după Rusalii)

Dacă ați fost atenți la faptul cum se comportă persoanele în prezența oamenilor renumiți ați putut observa reacții diferite. În general vorbind tânărul american, la vederea unui actor de film, ori a unui sportiv celebru sau a președintelui, caută să atragă atenția asupra sa, sare, strigă, vrea să dea mâna cu aceștia. În Roma, mii de pelerini, cu ocazia întâlnirii Sfântului Părinte – Papa, își ridică mâinile în sus de bucurie și strigă «Viva Papa», iar pe fețele numeroșilor credincioși se pot vedea lacrimi de bucurie și mișcare lăuntrică. În apropierea puterii și celebrității lumești, în preajma urmașului Sfântului Petru – semn viu al unității și continuității Bisericii – sau acolo unde radiază sfințenia lui Dumnezeu, fiecare om își simte micimea sa.

Dar ce se poate spune dspre omul căruia i se deschide Cerul? Profeții Vechiului Testament la vederea îngerilor cădeau cu fața la pământ, tremurau de frică sfântă, căci l-au văzut pe trimisul lui Dumnezeu. Patriarhul Iacob, văzând în somn îngerii care se coborau și urcau pe o scară, din cer pe pământ, a spus cutremurându-se: «Cât de înfricoșător este acest loc» (Geneza 28, 17). Profetul Isaia, văzând puterea cerească a lui Dumnezeu într-o viziune necunoscută nouă, s-a închinat profund și a strigat: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt un om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei» (Isaia 6, 5). Profetul s-a simțit nevrednic de a-L vedea pe Dumnezeu.

Evanghelistul spune că «Nimeni și niciodată nu L-a văzut pe Dumnezeu» (Ioan 1, 18). Pe pământ, omul nu poate să-L vadă niciodată pe Dumnezeu, deoarece la vederea frumuseții divine, inima omului ar înceta să mai bată. În aceste relatări biblice drepții lui Dumnezeu au văzut numai oglindirea unei mici părți din frumusețea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan scrie în Cartea Apocalipsei că L-a văzut pe Fiul Omului și cutremurat «a căzut la picioarele Lui, ca un mort» (Apocalipsa 1, 17).

Evanghelia de astăzi ne relatează ce s-a întâmplat cu Petru la vederea minunii înfăptuite de către Hristos. Mântuitorul, dintr-o barcă, învăța poporul care se afla pe mal și asculta învățătura Sa cerească. După ce Și-a terminat învățătura, Isus s-a adresat viitorului Apostol: «Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți» (Luca 5, 4). Simon Petru i-a răspuns: «Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău voi arunca mrejele» (Luca 5, 5). Are respect pentru “un Om” care s-a dedicat lui Dumnezeu. Isus este recunoscut ca “Rabi” – Învățător, care știe interpretarea Scripturii… Dar el, Simon pescarul, prinde pește de o viață. Este un pescar care a moștenit o experiență ce s-a transmis din generație în generație. Ce poate face în plus “un om”, fie el și sfânt, în fața realității unei zile grele, plină de extenuare, la finalul căreia este departe de rezultatul dorit. Muncă multă și satisfacții puține – de câte ori nu am gustat și noi starea de disperare a unei astfel de situații. Dar, ceva din adâncul sufletului îl mișcă și ascultă de “acel om”, împotriva oricărei speranțe. Și s-a înfăptuit minunea! Mrejele s-au umplut cu atâția pești, încât pescarii au umplut două corăbii. Atunci Petru a înțeles că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a căzut la picioarele Lui și I-a spus: «Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos» (Luca 5, 8). Tu, Doamne, ești Mesia Hristos, Sfântul lui Dumnezeu, iar eu sunt un om păcătos și neputincios, sunt nedemn să mă aflu în apropierea Ta, iar Evanghelistul Luca consemnează: «Spaima îl cuprinse pe el și pe toți cei care erau cu el» (Luca 5, 9). Aceasta este frica cea sfântă, venerarea divină și umilința înaintea Fiului lui Dumnezeu! Este sentimentul pe care creatura îl simte în fața Creatorului.

Hristos l-a liniștit cu blândețe pe Petru spunându-i: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni… Atunci Apostolii au lăsat totul și au mers după El» (Luca 5, 10-11), devenind pilonii Bisericii catolice, răspândită în toate neamurile.

În Joia Patimilor, atunci când sinedriul evreilor L-a condamnat la moarte pe Isus Hristos, Apostolul Petru s-a dezis de trei ori de Isus spunând: «Nu-L cunosc pe Omul acesta» (Matei 26, 74). Mai târziu, Isus a privit la Petru… El și-a dat seama de ceea ce a făcut și : «ieșind de acolo, a plâns cu amar (Luca 22, 61-62). Apropierea Domnului Hristos, privirea plină de iubire și înțelegere a lui Isus, a transformat frica omenească a lui Petru.

Dar nu numai frica sfântă transformă sufletele, ci în mod simplu, chipul Mântuitorului este uneori de ajuns pentru convertire.

Într-un an, în Paris, a avut loc o petrecere, la care au fost invitați actori renumiți. Oaspeții au petrecut până când s-a făcut prea târziu pentru a se reîntoarce înapoi la locuințele lor, trebuind astfel să înnopteze la palat. O tânără actriță a intrat în camera care i s-a pregătit. A privit în jurul ei și a văzut o statuie a Mântuitorului răstignit pe Cruce. Era o statuie prețioasă, căci era sculptată în fildeș încrustat în lemn. Tânăra actriță fusese botezată, dar niciodată nu a fost practicantă în privința religiei, nu a mers la Biserică, nu se ruga, iar comportamentul ei moral lăsa de dorit. Apropiindu-se de statuie, nefericita actriță a văzut pentru prima oară Corpul rănit al Mântuitorului răstignit, I-a văzut mâinile și picioarele însângerate. A privit cu cea mai mare atenție la chipul Mântuitorului, la coroana de spini, iar înainte de toate, la ochii îndurători ai lui Hristos. La baza statuii lui Hristos răstignit a văzut sculptate cuvintele: “Așa iubește Iubirea”. Actrița a simțit o putere misterioasă, care ieșea din postura Domnului Hristos. Acestea toate au cuprins-o iar sufletul ei păcătos s-a cutremurat așa de tare, încât a început să plângă cu amar. Timpul s-a scurs, a trecut noaptea, a venit dimineața, iar ea se afla îngenunchiată în fața Mântuitorului răstignit și se ruga. Întorcându-se acasă, a început o nouă viață, viața iubirii lui Isus Hristos. Prezența statuii Domnului, privirea chipului însângerat al Mântuitorului răstignit și ochii Lui îndurători au purificat sufletul femeii, iar ea a început să-L iubească pe Isus Hristos din toată inima ei.

Hristos ne invită pe calea iubirii, chemându-ne asemenea lui Petru la munca de apostolat pentru timpul pe care-l trăim. Convertiți de minunile care se petrec în sufletele noastre la auzul șoaptei divine ce vine de sus, să ne schimbăm și noi viața mergând pe urmele Celui care a zis: “Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6).

Rugăciune

Credința Ta, Doamne, mă face să înțeleg că nimic nu mă poate apropia mai mult de Tine, decât lucrarea, voința și iubirea Ta. O, Dumnezeul meu, mi-ai arătat unde mă poate duce credința cea adevărată și ce înseamnă ea. Știu și recunosc că numai prin trăirea credinței mă pot mântui. De aceea vin acum la Tine Domnul meu, cerând lumina Spiritului Sfânt, pentru ca aceasta să înflăcăreze credința, care să fie legată de faptele pe care Tu le aștepți de la mine. Dacă puterea Ta a făcut să țâșnească din stâncă apa în pustiu, în fața profetului Moise, atunci eu vreau ca și credința din mine, să facă să izvorească faptele virtuților, de pe urma cărora Tu dorești să culegi roade vrednice de a Te lăuda pe Tine.

Însuflețește-mă de viața Ta cea adevărată, prin care să trăiesc credința neclintită, indiferent de încercările vieții pământești, chiar dacă în ea lovesc valurile durerilor ori ale tentațiilor. Iar dacă dușmanul mântuirii mele vrea să distrugă poarta speranței și a încrederii în Tine, ajută-mă să fiu un exemplu viu în a-mi construi locuința eternității pe Stânca credinței care dăinuie de-a pururi. Amin.

Ritul bizantin