Iubiţi credincioşi,

Viaţa lui Isus este o istorie de iubire care nu se termină niciodată. De la naştere şi până la moartea şi învierea Sa, El nu a vorbit decât despre iertare, despre pace, despre dreptate şi despre milostivire. Astăzi, cuvintele Maestrului le auzim cât sunt de sublime, dar imposibil de a le înţelege şi, mai mult, de a le pune în practică. Şi, ceea ce ne pare cel mai greu de făcut, este iubirea duşmanilor.

De regulă noi ne gândim la duşmanii cei mai mari ai lumii: la tâlharii, la hoţii, la cei ce îi exploatează pe cei mai mici şi mai slabi, la terorişti… în schimb, Isus ne vorbeşte despre duşmani gândindu-se la viaţa noastră cotidiană, în familie. Să nu privim înainte sau în spatele nostru ci să ne oprim şi să examinăm raportul nostru personal şi cotidian cu
cei de lângă noi.

Este ca şi cum Isus ar trasa un cerc în jurul nostru şi încearcă să ne facă a revedea acţiunile şi cuvintele noastre făcute sau adresate către cei pe care îi considerăm antipatici şi adeseori duşmani. Cei ce sunt mereu în afara acestui cerc ne devin prieteni sau duşmani în măsura în care ei respectă graniţele pe care le-am impus sau dacă trec peste circumferinţa pe care am trasat-o în jurul inimii noastre.

Duşman devine atunci cel care rupe cercul meu şi îmi produce tulburare şi supărare. Duşman devine colegul de bancă dacă îmi cere cu împrumut un creion sau o radieră. Duşman devine tata când îmi reproşează toate capriciile. Duşman devine mama când îmi cere să-mi fac curăţenie în cameră. Duşman devine fratele sau sora mai mare când nu vor să-mi facă pe plac. Duşmani devin bunicii care îndrăznesc să-mi dea sfaturi. Duşman devin părinţii când şi acum, adult fiind, îmi spun ce trebuie să fac. Duşman devine soţul/soţia care nu reuşeşte să mă înţeleagă. Duşman devine prietenul meu care a fost bădăran cu mine. Duşman devine medicul care mă ţine în spital. Duşman devine vecinul care îmi face mici probleme. Duşman devine …

Aşa cum vedeţi, duşmanii nu lipsesc niciodată, ei se recunosc în arcul celor 12 ore ale unei zile şi riscăm să fim persecutaţi pentru tot restul vieţii dacă noi nu ne vom decide să ne schimbăm atitudinea faţă de ei.

Dar există efectiv duşmani? Potrivit lui Isus, răspunsul este negativ: nu, nu există. Pentru că toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Isus. Pentru că Isus priveşte orice lucru de pe pământ cu privirea Fiului lui Dumnezeu care trăieşte dintotdeauna în sânul Tatălui.

Şi atunci, ce trebuie să facem? Să iubim cu inima lui Isus şi să-i cerem Lui să ne dăruiască o inimă mare, capabilă să depăşească şi să anuleze circumferinţele şi frontierele cercului nostru. Isus, în faţa bărbaţilor şi a femeilor, sclavi ai circuitului violenţei, arată cum naşterea adevăratei păci poate să aibă loc doar cu inversarea valorilor: răspunde urii cu iubire, violenţei cu iertare, războiului cu pace!

Dar de ce trebuie să facem aceasta? Care este scopul? Răspunsul este simplu: pentru că Isus a făcut-o înaintea noastră. Moartea Sa pe cruce şi învierea sa sunt semnul cel mai puternic al iertării şi al păcii voite de Dumnezeu, Tatăl său; pentru că suntem fiii lui Dumnezeu care este milostiv cu toţi; pentru că noi înşine avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi; pentru că vom fi trataţi de către Domnul cu aceeaşi măsură de generozitate cu care şi noi am măsurat celorlalţi.

Înainte de toate, trebuie să ne încredem în logica lui Isus că pentru noi nu trebuie să existe duşmani. Şi, atunci când inima are resentimente, este un semn că noi nu suntem fericiţi şi nu suntem nici în pace, nici liniştiţi. Trebuie să fim convinşi că violenţa este întotdeauna un rău, că războiul nu produce nimic bun, ci întotdeauna moarte. Resentimentele, rebeliunile, răzbunările sunt întotdeauna periculoase şi inutile.

Poate că întrebarea cea mai oportună pe care ne-am putea-o pune este: Ce trebuie să facem? Şi răspunsul vine din aceeaşi pericopă evanghelică: răspunde răului cu bine.

De multe ori, oamenii întind mâinile şi picioarele înaintea unei provocări. Isus însă nu face aşa înaintea persecutorilor săi. Isus îl iubeşte fie pe Iuda, fie pe Pilat. Cu toate că primul l-a trădat şi al doilea l-a condamnat la moarte. I-a iertat şi pe cei ce l-au crucificat.

Ceea ce trebuie să facem este posibil să o aflăm dacă recitim cu atenţie parabola fiului rătăcit. Dumnezeu este iubire, iubeşte şi iartă. Iubirea este glasul verbului moarte: nu degeaba pe cruce, la fel ca pe Isus, acesta ne înspăimântă. Dar a muri înseamnă că trebuie să murim nouă înşine, renunţând la violenţă, la judecăţi, la acuzele pe care foarte uşor le facem; a muri înseamnă a învăţa a ierta, a înţelege de ce ne-au făcut rău, a înţelege că cel care ne-a făcut rău este un fiu al lui Dumnezeu şi că, prin modul său de acţiune, s-a rănit, şi poate foarte grav, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Când mergeţi seara la culcare, spuneţi o “Născătoare”, pentru cel care v-a făcut un rău în timpul zilei. Atunci când sunteţi la Liturghie şi ajungeţi la rugăciunea “Tatăl nostru”, cereţi lui Isus ca Tatăl să ne ierte păcatele pentru că şi noi am iertat pe cel care ne-a făcut rău. De ce toate acestea?

Pentru că numai atunci
Când un credul lasă cheia în uşă,
Când un imprudent face un împrumut unuia care nu nu-l mai poate restitui,
Când un concurent îl ajută pe cel care se află în concurs cu el
Când un inconştient se bucură de succesul celorlalţi,
Când un copil îşi ajută colegul la teme,
Când un om, un grup, un popor nu lovesc adversarul căzut în mâinile lor,
Când creştinii, comunităţile, biserica nu revendică propriile drepturi în faţa celor care nu le respectă,
Atunci străluceşte soarele.
Atunci străluceşte iubirea Ta.
Atunci Tu, Doamne, vei fi prezent în mijlocul nostru. Amin.