- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

A face bine toate lucrurile: adică, paradisul regăsit

Posted By pr. Alessandro Pronzato On September 27, 2009 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Alegerea săracilor

Reflecțiile noastre pot porni de la afirmația lui Iacob (lectura a doua), după care “Dumnezeu a ales pe cei săraci în lume pentru a-i face bogați în credință și moștenitori ai împărăției pe care a promis-o celor care îl iubesc”. De fapt, cele trei lecturi de astăzi sunt străbătute de un mesaj identic de speranță, care are ca destinatari preferați pe cei săraci. “Locul privilegiat” unde se manifestă mântuirea lui Dumnezeu este persoana celui sărac și a celui care suferă.

Totdeauna a fost așa. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie, înainte de oricare altul, cel asuprit să înalțe capul, cel disperat să regăsească încrederea, cel condamnat să reia curajul, cel bolnav să “vadă” vindecarea, cel umilit să se simtă mângâiat. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie victimele nenumărate ale injustiției, ale exploatării și ale egoismelor, să înțeleagă că “ajunge răzbunarea”, adică răsturnarea situațiilor existente. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să curgă, ca în viziunea inițială a lui DeuteroIsaia, un alai de zdrobiți, disprețuiți, înjosiți, excluși, nenorociți, care se mișcă în deșert către eliberare.

“Când se spune Dumnezeu” ar trebui să se ridice – cum se întâmplă și în oracolul profetic – cântecul de bucurie, un cor puternic, alcătuit din toți aceia care sunt răscumpărați din condiția lor lipsită de onoare. Un curent de speranță ar trebui să invadeze stepele aride ale dezolării umane. Mântuirea cuprinde totul: trupul mutilat și ofensat, sufletul înjosit, natura violentată.

Împărăția în prezent

“Spiritualiștii” își lasă mâinile în jos și limba la declarația lui Iacob. Ar fi ipocrit să amânăm așteptarea dincolo, să mângâiem pe cei care trăiesc în mizerie, făcându-i să știe că ei sunt deja “bogați prin credință”. Acesta nu mai este mesaj creștin, ci umilirea speranței, bătaie de joc, mai mult decât fraudă. De fapt, același Iacob, în fragmentul despre care este vorba, vorbește de “moștenirea” Împărăției. Între timp, însă, cu mica sa parabolă exemplară, se preocupă să asigure sărmanului prost îmbrăcat locul de onoare care îl așteaptă la adunarea liturgică.

Ar trebui să reflectăm la cuvintele Robertei Menchu (premiul Nobel pentru pace 1992): “…Biblia era textul nostru principal fiind creștini și ne arată care este rolul creștinilor… Eu la început eram un catehet și mă gândeam că da, este un Dumnezeu și că trebuie să fiu la dispoziția lui. Mă gândeam că Dumnezeu stă acolo sus. Că are o împărăție pentru cei săraci. Apoi am descoperit că Dumnezeu nu este de acord cu suferința noastră, că acest destin nu ni l-a dat Dumnezeu, dar au fost chiar oamenii, care pe pământ, ne-au dat acest destin de suferință, de sărăcie, de mizerie, de discriminare.

Noi nu avem mare nevoie de sfaturi, de teorii, de documente, pentru că însăși viața ne-a învățat. Cât mă privește, au fost suficiente ororile la care a trebuit să asist. Am simțit de altfel în adâncul ființei mele ce sunt discriminările și exploatarea, acolo viața nu vorbește niciodată chiar de acestea. Dacă deci realitatea constă în a ne învăța că fiind creștini trebuie să construim o biserică a săracilor, să nu vină să încerce să ne impună o biserică, care nu știe să vorbească nici de foame.

Concepția bisericii catolice, sau a oricărei alte religii mult mai conservatoare, spune că Dumnezeu iubește pe săraci și că are un mare paradis în cer pentru săraci. De aceea cineva trebuie să se adapteze cu viața pe care o are. Dar, tocmai în această privință, noi considerăm că a fi creștini nu înseamnă a fi de acord cu toate nedreptățile care sunt comise împotriva poporului nostru. Nu înseamnă să fim de acord cu toată discriminarea care este săvârșită împotriva unui popor umil, care nici nu știe ce înseamnă a mânca, carne și este umilit mai mult decât un cal…

Biblia este pentru noi o armă esențială, care ne-a învățat să progresăm. Și ar putea fi pentru toți cei ce se numesc creștini, chiar dacă numai creștinii teoretici nu înțeleg de ce noi îi dăm o semnificație diferită de ei, și nu înțeleg tocmai pentru că nu au trăit realitatea noastră… Datoria unui creștin este de a se gândi la cum să facă să existe o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, cu frații noștri. Împărăția va exista numai când toți vom avea de mâncare, când fiii noștri, frații noștri, părinții noștri nu mai trebuie să moară de foame sau de denutriție. Aceasta va fi gloria, aceasta ar fi pentru noi o împărăție, pentru că nu am avut-o niciodată. Și este exact contrariul a ceea ce gândește un preot… Noi nu avem nevoie de un cap care să ne învețe unde este Dumnezeu, dacă există sau nu există, dat fiind că concepția noastră ne conduce la credința într-un Dumnezeu care este tatăl tuturor și în același timp nu este de acord când unul din fiii săi este gata să moară de foame, sau este nefericit, și nu are niciodată posibilitatea unui moment de bucurie…”

Și, după ce a amintit figura tatălui, care nu a “confundat niciodată cerul cu pământul”, încheie: “Sunt un catehet capabil să merg pe pământ și nu un catehet care se gândește la existența unei împărății a lui Dumnezeu numai după moarte” (“Mă numesc Rigoberta Menchu”, trad, it, Giunti, pagg. 162 și urm). Aceeași Rigoberta, totuși, recunoaște că s-a obosit mult să scoată din minte imaginea primită, în timpul unei anumite formări, a “unui Dumnezeu care stă acolo sus și care are o mare împărăție pentru noi cei săraci, punând de o parte realitatea concretă pe care o trăiam”.

Echivocul spiritualist

Este greu de precizat că mesajul lui Cristos nu poate fi epuizat într-un proiect de eliberare socială. Că privește spiritul și nu trupul. Că eliberarea nu se poate limita la sfera nedreptății, dar se referă esențial la aceea a păcatului. Că mântuirea nu trebuie să fie circumscrisă de un orizont material. Totuși, trebuie precizat că speranța nu se poate reduce la o dimensiune temporală, nu înseamnă că nu trebuie să treacă și prin această dimensiune, și deci să atingă trupul, materia, istoria, economia, foamea, subdezvoltarea.

Un lucru este “de a nu se opri acolo”, și altceva de a nu intreprinde nici acel drum de eliberare. Un lucru este de a afirma că Biserica este purtătoarea a “altceva”, și un lucru este de a vorbi mereu… despre altceva. Se poate goli mesajul lui Cristos fie reducându-l la o perspectivă terestră, dar și evitând impactul cu realitatea dură a acestei lumi. A alimenta așteptarea Împărăției definitive nu poate constitui un alibi pentru a nu răspunde la așteptările umane cele mai legitime.

Eu am impresia că anumiți “spiritualiști” insistă exclusiv asupra vindecării sufletelor, pentru că nu sunt absolut de loc capabili de a opera vindecări (Isus a spus “vindecați pe cei bolnavi”, nu “vă ocupați de sufletele lor”).

În realitate, unii vorbesc de transcendență pentru că găsesc comod “să transceadă”, să sară peste realitatea incomodă a suferințelor oamenilor și a necesităților lor imediate. Suntem chemați să privim “în sus”, pentru că refuzăm să vedem nedreptatea care domină “pe pământ”, și mai ales să ne străduim s-o eliminăm. Maica Domnului cântă pe un Dumnezeu care “a dat jos pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1, 52). Este greu de demonstrat că operațiunea este încredințată împărăției cerurilor (între altele, verbul este la trecut), pentru simplul motiv că în cer nu sunt tronuri pregătite pentru cei puternici sau preaputernici care în schimb se dezlănțuie… mai jos de ceruri.

Nu ultimul loc, ci locul pentru ultimul

Pagina lui Iacob introduce spini plictisitori în obiceiul creștin și chiar… printre ornatele sacre. Să încercăm să le identificăm. 1 – Sunt odioase discriminările care au loc în afara ariei templului. Dar ce să spunem când discriminările, privilegiile și favoritismele se văd în chiar inima celebrărilor liturgice? Nu acesta este semnul că mentalitatea lumească a intrat și în biserică? De ce nu începem să realizăm egalitatea pornind de la Euharistie?

2 – Este inutil și ipocrit să stăm pe ultimul loc, atunci când suntem cufundați în meditație. Problema adevărată este ca ultimul să aibă un loc. Oricum, nu este o chestiune numai de a asigura un loc celui sărac, celui bolnav, celui handicapat, emigrantului, în adunarea reunită pentru cult. Este vorba, mai degrabă, de a-i găsi un loc în gânduri, în inimă, în preocupări constante.

3 – “Nu amestecați cu favoritisme personale credința în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul slavei”. Ar fi cazul să ne dăm seama că, atunci când se practică cultul personalității în interiorul Bisericii și în diferite comunități creștine, este întunecată inevitabil gloria lui Dumnezeu. Cine ia atitudini servile față de cel bogat și puternic, în practică nu ia în seamă domnia lui Isus.

4 – Recomandările apostolului referitor la favoritisme se pot rezuma cu o formulă de uz curent: “Nu priviți la fața persoanelor”. De altă parte, cuvântul grec folosit – prosopolemsia – indică tocmai acest comportament. Da, există mereu riscul de a privi fața persoanelor. Și, mai mult decât fața, a privi fotoliul pe care stau așezați, a privi – și a cântări – portofelul lor, a considera avantajele care se pot scoate de la ei…

5 – Este normal, după Evanghelie, ca cel bogat, omul politic influent, deținătorul puterii, binefăcătorul, să fie așezați în sală, în timp ce săracul să fie ținut la ușă? Este așa de greu s-o rupem cu schemele acestei lumi? Sunt unii care afirmă că fug de lume, dar nu se preocupă să se îndepărteze de ea.

6 – O serie de întrebări sincere: conform logicii evanghelice, care sunt, pentru noi, persoanele importante? La cine trebuie să se îndrepte onorurile, reverențele, demnitățile, recunoașterile? În sfârșit: pentru “a face bine orice lucru”, nu ar fi cazul de a porni de jos și nu de sus, de la ultimii și nu de la primii?

7 – Și eu pot avea “pe săracul meu personal cu o haină uzată”. Este persoana antipatică, insuportabilă, individul cu care nu vrei să ai nimic de a face, mizerabilul care s-a pătat cu anumite păcate… Este important ca, în adunarea liturgică, cel “zdrențuros” să găsească loc alături de mine. Nu-l pot ignora, sau să-l aleg de o parte. Trebuie chiar să-l am vecin, mai mult “înăuntru”. Celebrarea liturgică se întrerupe – cel puțin în ceea ce mă privește – până când “dușmanul” nu a aflat loc în inima mea.

O minune răsturnată

Este prea ușor a spune că ar trebui o minune răsturnată. Că Domnul ar trebui “să ducă de o parte” anumite personaje și să impună fiecăruia: “Închide gura… cel puțin un moment. Și încearcă să asculți… cel puțin un pic”. Anumiți “conducători de adunări”, inamovobili și mereu oficianți, ar avea dreptul de a fi trimiși în bănci, în mijlocul celorlalți, cel puțin uneori. Și toți ar avea de câștigat. Mulți ar ” respira ușurați”, ca Isus, pentru că cuiva i-a fost luat cuvântul. O minune autentică.

Foarte ușor și comod. Eu, mai degrabă, am nevoie ca Isus să săvârșească, în privința mea, minunea pe dos. Nu sunt mut și nici surd (mă ascult mereu cu plăcere, chiar și atunci când vorbesc alții). Și totuși am nevoie să fiu condus “de o parte, departe de mulțime”. Și ca Domnul să bage degetele în urechi și să-mi atingă limba cu saliva sa “vitală”. Probabil voi fi surd pentru alte voci și desigur împiedicat în vorbire. Semn că Domnul m-a “deschis” în interior.

Nu este, deci, deschidere interioară care să nu aducă o închidere în exterior. Pentru a-L asculta pe El, trebuie mai întâi de toate să știi să asculți. Pentru a vorbi despre El, este indispensabil să te recunoști incapabil de a o face. Rămâne semnificativ faptul că surdomutul, abia că i-a fost redat glasul, și a fost reintrodus în circuitul comunicării, primește – împreună cu alții – un ordin de tăcere! “Le-a poruncit lor să nu spună nimănui…”


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2107/