Start > Ritul latin > Duminica a XX-a de peste an

Duminica a XX-a de peste an

26 September 2009
762 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XX-a de peste an (Anul B)

“Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci” (In 6,51).

Acestea sunt cuvintele clare și directe ale lui Isus rostite în sinagoga din Cafarnaum, cuvinte care se îndreaptă atât către contemporanii săi, cât și spre noi, creștinii de astăzi.

Pericopa evanghelică de astăzi ne arată că așa de mari și de pline de mister au fost și sunt aceste cuvinte încât unii dintre ucenicii săi s-au scandalizat și au plecat. Dar, de fapt, intenția evanghelistului Ioan prin prezentarea acestui discurs este alta. Și anume ca, pătrunzând și meditând aceste cuvinte despre pâinea cea vie și încadrându-le în întreaga operă răscumpărătoare a lui Cristos, să descoperim că acesta este adevărul fundamental: cine vrea să se bucure de adevărata viață dumnezeiască trebuie să se deschidă față de pâinea cea vie care este însuși Isus Cristos. Nimeni nu poate să se bucure de viața veșnică, dacă nu se predispune să participe la acest ospăț.

Pâinea euharistică, pâinea oferită de Cristos la ospățul său, are ca prim efect unirea intimă cu Isus. El intră în inima, în trupul celui credincios pentru a realiza cu el un raport profund de comuniune care transformă întreaga ființă.

După ce în duminicile precedente am văzut cum Mântuitorul a hrănit trupește o mulțime mare de oameni prin minunea înmulțirii pâinilor, Cristos ne invită astăzi din nou la ospăț. Însă hrana pe care o oferă El la ospățul euharistic nu este doar o întărire, o legătură trecătoare, ci una de durată: “Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine, și eu în el” (In 6,51). Hrana pentru trup, chiar dacă pare trecătoare, se transformă prin legile metabolismului în trupul celui care o primește. Hrana oferită de Cristos, trupul și sângele său, realizează între El și cel credincios o viață nouă, viața dumnezeiască, viața harului care rămâne vie atât timp cât este în legătură cu izvorul.

Ucenicii care îl ascultau pe Isus știau și înțelegeau ce este o pâine materială. Știau, de asemenea, că Tatăl ceresc a hrănit poporul ales în pustiu cu mană. Însă despre o pâine vie nu au auzit și văzut niciodată. Dacă Dumnezeu, dându-le mana, s-a preocupat de foamea fizică, acum Isus le explica faptul că El îi va hrăni într-un mod nou, spiritual: “Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru vița lumii”. Dar ei spuneau: “Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” De aceea au tras concluzia: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Și au plecat cu toții (cf. In 6,60).

Biserica, prin liturgia cuvântului de astăzi, ne ajută să înțelegem acest discurs greu al Mântuitorului, ne ajută să facem distincție între foamea spirituală și cea fizică.

Evanghelistul Ioan, în elaborarea discursului său euharistico-teologic, folosește teme și date ale literaturii sapiențiale. Indiscutabil, ele trimit la simbolismul banchetului pregătit de Înțelepciunea personificată din Cartea Proverbelor. Astfel, prima lectură de astăzi ne prezintă Înțelepciunea ca o stăpână care a pregătit în casa ei carne și vin din belșug și îi invită pe toți să ia parte la ospățul său, oferind alternativa la viața dezordonată a cărnii, la nebunia omenească, și anume calea înțelepciunii.

Aceeași cale a înțelepciunii ne este recomandată și de sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Apostolul neamurilor arată care este adevărata înțelepciune, și anume înțelegerea voinței lui Dumnezeu. Ca și în prima lectură, omul este chemat să nu se lase condus de nebunia lumii, să nu trăiască asemenea celor fără judecată. Încercând să înțeleagă semnele timpului, creștinul are posibilitatea de a urma calea adevărată prin ascultarea de voința Domnului, reușind să discearnă voința printre tentațiile păcatului din timpul în care trăiește.

În acest fel, ia naștere voința noului om, un om care știe că a primit totul în dar, care știe că este iubit, care simte mereu nevoia de a mulțumi și de a-l celebra pe Dumnezeu. Această laudă adusă Domnului izvorăște din interiorul comunității, așa după cum Paul deja le-a sugerat și colosenilor: “Învățați-vă și mustrați-vă unii pe alții cu toată înțelepciunea. Înălțați-i cu recunoștință lui Dumnezeu psalmi, imnuri și cântări spirituale în inimile voastre. Și orice ați face, cu cuvântul sau cu fapta, toate să fie în numele Domnului Isus” (Col 3,16-17).

A ști să-ți trăiești viața cu înțelepciune, urmând voința lui Dumnezeu, nu este un lucru ușor. Înțelepciunea slujește iubirii dacă nu trăim numai pentru noi înșine, în mod egoist, ci trăim, în primul rând, pentru Biserică, pentru omenirea întreagă, pentru viață. Acest lucru se vede clar din viața Maicii Domnului și a marilor sfinți și martiri ai Bisericii care au înțeles sensul adevărat al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie și au trăit cu înțelepciune voința lui Dumnezeu.

La 2 mai 1999, odată cu beatificarea sa, Biserica ni l-a propus drept model pe fericitul Padre Pio, mare îndrăgostit al pâinii celei vii, a cărui figură traversează și marchează acest sfârșit de secol XX. Sfântul oamenilor, cum a fost denumit în mod semnificativ, a nutrit o caldă iubire față de Isus Euharisticul. Liturghiile sale prelungite, în tăcere mistică și pauze contemplative, erau un exemplu de credință pentru credincioși, care se întorceau transformați la casele lor. Spunea fericitul Padre Pio: “Bătăile inimii mele, atunci când sunt cu Isus Euharisticul, sunt mai puternice. Uneori mi se pare că inima vrea să iasă din piept. La altar simt o aprindere atât de mare încât nu pot să o descriu”. Padre Pio era devorat de o sete și o foame nepotolită după Sfânta Euharistie, pâinea cea vie. Astfel, marele îndrăgostit al Euharistiei ne recomandă tuturor “împărtășania zilnică” și dezaprobă neglijența și indiferența cu care uneori este tratat sacramentul altarului.

Sfânta Împărtășanie, pâinea cea vie lăsată nouă de Cristos, a dus la victorie pe vremuri, cât și astăzi. Un exemplu în acest sens sunt primii martiri ai Bisericii care au înțeles ce înseamnă a trăi viața cu înțelepciune, au înțeles adevăratul sens al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie.

Să ne imaginăm un spectacol de circ de pe vremea lui Nero. Un mic grup de creștini este mânat spre mijlocul arenei. Bărbați cărunți, sleiți, mame cu prunci în brațe, tineri și tinere… De jur-împrejur, mulțime furioasă. Se deschide o poartă și din adâncul întunecat vin alergând lei înfometați de mai multe zile. Iar creștinii de acolo din mijloc? Tremură? Imploră milă? O, nu, ei se roagă, cântă. Fiarele se aruncă asupra lor, sfâșie cu ghearele carnea vie. Iar creștinii, cu ochii fixați spre cer, cu zâmbetul pe față, cântă! De unde au primit acești oameni puterea aceea incredibilă? Erau “statornici în frângerea pâinii și în rugăciune”, ne spune Sfânta Scriptură (cf. Fap 2,42).

Contrar exemplului acestor martiri, noi astăzi ne plângem că, deși ne-am împărtășit des, iar am căzut în păcate. Vina nu este în Sfânta Împărtășanie, căci fiecăruia Împărtășania îi folosește atât cât o prețuiește. Să învățăm să prețuim hrana euharistică și, călăuziți de îndemnurile și exemplul primilor martiri ai Bisericii, să ne cercetăm dorințele inimii noastre, dacă printre ele există foame după pâinea vieții veșnice. Pentru aceasta, cu toții să ne rugăm Duhului Sfânt să reverse peste noi darul înțelegerii de care avem nevoie pentru a nu fugi, asemenea ucenicilor nestatornici, din fața cuvântului lui Cristos.

Să ne rugăm împreună cu sfântul Toma de Aquino: “O, pâine vie, frământată în cer, dospită în sânul Fecioarei Maria, coaptă pe lemnul crucii, pusă pe altar, ascunsă în speciile sacramentale, întărește inimile noastre în bine și călăuzește-ne pașii pe drumul vieții; bucură sufletele, curăță gândurile noastre”.

Ciprian Petre

Ritul latin