Start > Ritul latin > Duminica a XXI-a de peste an

Duminica a XXI-a de peste an

26 September 2009
580 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXI-a de peste an (Anul B)

Dumnezeu l-a creat pe om din prea marea sa iubire și a voit ca el să fie fericit, și pentru aceasta i-a dăruit totul. Însă omul nu este mereu ascultător față de El; păcătuind, el pierde fericirea promisă. Dar Dumnezeu nu-l abandonează, ci-l cheamă mereu la slujire și sfințenie.

În prima lectură, vedem cum Iosue adună toate triburile lui Israel la Sihem, orașul sfânt al celor douăsprezece triburi. Aici, Iosue convoacă o mare adunare pentru că în acest loc se afla Arca Alianței. În discursul său face referire la rădăcinile istorice ale poporului israelit, începând cu Abraham, apoi cu eliberarea din Egipt și până la promisiunea țării Canaanului. Concluzia acestui discurs a lui Iosue solicită un răspuns clar și decisiv. “Temeți-vă de Domnul și slujiți-l cu credință și integritate. Lepădați-vă de dumnezeii cărora au slujit părinții voștri și slujiți-i Domnului, căci Sfânt este” (Ios 24,14). Poporul este pus în fața unei alegeri pe care trebuie să o facă acum. “Iar dacă nu vă place să slujiți Domnului, atunci alegeți acum cui vreți să slujiți” (Ios 24,15).

În limbaj biblic, cuvântul a sluji pe Domnul indică un raport personal și familiar cu El și alternativa de a sluji Domnului nu lezează libertatea omului, pentru că cine se îndepărtează de Dumnezeul adevărat nu experimentează libertatea, ci robia idolatrică. Omul se înșeală crezând că găsește adevărata autonomie, pentru că, în realitate, rămâne subjugat de acești idoli.

După ce Iosue, împreună cu casa lui, alege să-l slujească pe Domnul, poporul face același gest, mărturisind aceeași credință. Este o alegere conștientă și liberă, pentru că Domnul i-a eliberat din țara Egiptului, a făcut minuni pentru ei, i-a păzit și i-a condus progresiv spre împlinire.

Aceeași temă a alegerii ne-o prezintă evanghelia de astăzi, care încheie marele discurs al lui Isus despre Euharistie. Am ascultat un fragment din acest discurs, ținut în sinagoga din Cafarnaum, după minunea înmulțirii pâinilor, în care Cristos se revelează ca adevărata pâine a vieții coborâtă din cer pentru a da viață lumii. Este un discurs pe care ascultătorii nu-l înțeleg. Ei nu înțeleg pentru că au o perspectivă materială în a-l înțelege pe Cristos. De aceea, acest cuvânt al lui Isus provoacă uimire, ba chiar ei se scandalizează: “Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică, iar eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6,54).

Isus se prezintă lumii ca adevărata hrană și singura ce poate sătura foamea omului. El este Cuvântul făcut trup, care se oferă ca hrană în sacramentul Euharistiei și ca victimă de ispășire pe cruce pentru că lumea se mântuiește prin El și primește plinătatea vieții.

Concetățenii lui Isus se scandalizează de faptul că Isus trebuie să se ofere ca hrană pentru omenire, și chiar își pierd credința în El. “Acest cuvânt e tare, cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Ei nu pot înțelege aceste cuvinte și de aceea se retrag unul câte unul. Mulțimea se reduce progresiv, iar spre sfârșitul discursului său nu rămâne decât un mic grup de discipoli care au rămas fideli. Isus este ferm și nu e dispus să cadă la învoială. Este chiar gata să se despartă și de cei mai fideli discipoli. “Vreți cumva să plecați și voi?” (In 6,67).

Această întrebare străbate istoria și ajunge până la noi. Ea ne interpelează în mod personal, ceea ce solicită la o decizie din partea noastră. Care este răspunsul nostru? Recunoaștem și noi ca apostolul Petru: “Doamne, la cine să mergem? Numai tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Și cum îl putem întâlni pe Cristos?

Îl putem întâlni în sacrificiul euharistic, unde este prezent în mod tainic și real. Euharistia este sacramentul prezenței lui Cristos care se oferă pentru noi pentru că ne iubește. El ne iubește pe fiecare dintre noi, în mod personal și unic, în viața noastră concretă a oricărei zile, în familie, când suntem cu prietenii, la muncă. El este cu noi atât în momentele de bucurie, cât și în momentele de durere.

Așadar, Biserica ne invită să participăm la Euharistie. Împărtășindu-ne cu trupul și sângele său înseamnă a accepta logica crucii și a slujirii. Înseamnă a da mărturie despre propria disponibilitate de a ne sacrifica pentru alții așa cum a făcut-o Isus.

Pentru sfântul Paul, viața noastră de credință este o viață de comuniune cu Dumnezeu în care dimensiunea slujirii ocupă un loc central. Și pentru a ilustra cât mai bine acest lucru, ne vorbește despre căsătorie și valoarea ei, așa cum am ascultat în lectura a doua de astăzi.

Sfântul apostol Paul definește căsătoria ca o taină, ba, mai mult chiar, o mare taină. Ea este un semn care ne descoperă realitatea iubirii lui Cristos pentru Biserică. “Voi, bărbaților, iubiți-vă femeile după cum și Cristos a iubit Biserica și s-a dat pentru ea” (Ef 5,25).

Bărbatul, ne spune sfântul Paul, este capul femeii, dar nu oricum, ci așa cum Cristos este capul Bisericii. Și cum conduce Cristos Biserica? A iubit-o și s-a dat pe sine pentru ea, pentru ca ea să fie sfântă, fără pată, ca ea să devină o Biserică măreață, să strălucească sfințenia ei. În același mod, bărbații trebuie să-și iubească soțiile. Acesta este modul de împlinire al soților și al Bisericii în același timp și, înțelegând în această perspectivă relațiile între soți, multe probleme se vor rezolva în viața de familie. Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoare către familii, la numărul 11 spunea: “Iubirea face ca omul să se realizeze printr-o iubire dezinteresată de sine: a iubi înseamnă a da și a primi ceea ce nu se poate nici cumpăra, nici vinde, ci numai în a se dărui pe sine în mod liber și reciproc”.

În 1609, fratele Ieremia este trimis în orașul Pozzuoli, pentru a îngriji călugării bolnavi care aveau nevoie de băi sulfuroase. Această slujbă era deosebit de periculoasă, deoarece trebuia să inhaleze ore în șir vaporii de sulf. Valahul se îmbolnăvește și e transportat la mănăstirea Sfânta Zămislire, mai mult mort decât viu. Părintele Francesco da Napoli, directorul său spiritual, îl ajută să se pregătească pentru moarte. Respirând greu, îi face semn părintelui pentru a-i șopti ceva.

- “Ce dorești”, întreabă părintele?

“Aș vrea să văd icoana Sfintei Fecioare Maria din casa prințesei de Bisignano.”

După ce frații călugări i-o aduseră, el o privea așa cum un copil își privește mama iubită. Cei din jur văzură cum fratele Ieremia se schimbă la înfățișare.

“Iată-mă în fața ta, Măicuță dragă”, murmură el stins. “Vrei să mă iei cu tine? Mă bucur! Vrei să mă lași în viață? Te voi iubi și te voi sluji mai mult decât până acum.” A doua zi febra încetă, și el se ocupă din nou de cei săraci și bolnavi.

În exemplul fericitului Ieremia observăm o viață care știe să se ofere lui Dumnezeu. A înțeles că lucrul cel mai prețios în viață și drumul cel mai sigur spre mântuire constă tocmai în a-l sluji pe Dumnezeu prin aproapele. Noi am ales să-i slujim Domnului? Avem acest curaj sau trăim ca și cum Dumnezeu n-ar exista?

Să corespundem și noi astfel ca viața noastră să fie o continuă slujire a lui Dumnezeu. Să spunem și noi împreună cu Petru din Evanghelie: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Tu, Doamne, ne ajuți să ne împlinim și să ne mântuim.

Adrian Bogatu

Ritul latin