Start > Ritul latin > Duminica a XXII- a de peste an

Duminica a XXII- a de peste an

26 September 2009
968 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXII-a de peste an (Anul B)

Dacă vrem să mergem printr-o țară necunoscută, fără a fi amenințați că ne rătăcim mereu, trebuie să urmăm o călăuză, un ghid care cunoaște acea țară. Viața aceasta este pentru noi o țară necunoscută. Pentru a nu ne rătăci, avem nevoie de un ghid, de cineva care să ne însoțească pe tot parcursul călătoriei noastre în această lume. Scopul călătoriei este, desigur, patria cerească. Singura călăuză care ne poate conduce spre acest ideal nu poate fi altul decât Dumnezeu. Prin poruncile pe care ni le-a dat, El a trasat drumul cel mai sigur pe care trebuie să mergem pentru a intra în fericirea veșnică.

Dacă de multe ori noi, oamenii, ne înfuriem atunci când alții nu ne ascultă, când nu pun în practică ceea ce le spunem, Dumnezeu, în schimb, continuă neobosit să ne fie Tată, făcându-ne cunoscute poruncile sale și cuvântul său. Este datoria noastră să facem să încolțească zi de zi iubirea sa în noi și în aproapele nostru. Cum trebuie să procedăm? Ne învață liturgia cuvântului de astăzi, care pune accentul pe ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și punerea lui în practică. Trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu deoarece ele ne ajută să ne amintim de El, de binefacerile lui, de mântuirea lui și, nu în ultimul rând, ne arată modul cel mai bun de a-i sluji lui și aproapelui.

În prima lectură, Moise îndeamnă poporul să asculte poruncile și legile lui Dumnezeu, să le împlinească, ca o condiție pentru a intra în stăpânirea țării promise. Putem observa că Dumnezeu este acela care vine în întâmpinarea poporului său căzut în păcat, îi oferă un ajutor, îi oferă Legea. Aceasta, făcând parte din Revelație, este un dar al iubirii divine care are menirea să-i apropie pe oameni de Creatorul lor. Când Israelul a primit Legea, a simțit, de fapt, iubirea, bunătatea cerească, fiindcă Dumnezeu nu i-a impus Legea cu forța spre a-i răpi libertatea, ci spre a i-o dărui, pentru a-l scoate din robia păcatului, pentru a-i deschide calea spre patria libertății și fericirii. Decalogul este un ajutor de care omul nu se poate lipsi în călătoria sa pe acest pământ.

Noi credem că suntem făcuți pentru libertate, și acest lucru este adevărat, numai că libertatea vine prin ascultare. Dacă ascultăm de legile unei țări, suntem liberi între granițele ei. Când suntem disciplinați față de Împărăția lui Dumnezeu și ascultăm de legile ei, atunci suntem liberi între limitele acelei arii. Dar aria ei este universală; prin urmare, suntem universal liberi. Trebuie, deci, să fim ascultători față de legile lui Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta vom intra și noi în stăpânirea țării promise, ne vom bucura alături de sfinții din cer.

A păzi poruncile înseamnă a asculta, a-l avea pe Dumnezeu aproape, a îngădui să ni se arate drumul bun. Dacă ascultăm glasul lui Dumnezeu, El, care ne iubește în mod infinit, ne va conduce pe calea fericirii. Dar adesea suntem surzi la cuvintele sale de iubire, suntem închiși în egoismul nostru, în ipocrizie, uneori în răutate. Domnul însă continuă neobosit să ne vorbească despre bucuria și libertatea care vin doar de la El. Mesajul său, vestea sa cea bună, în orice fel o primim, are puterea de a face în așa fel încât viața noastră să nu mai fie aceeași. Ceea ce ne promite Dumnezeu este bucuria adevărată și deplină. În fața acestui adevăr, noi nu putem să rămânem indiferenți!

Desigur, acestea sunt lucruri pe care noi, creștinii, spunem că le cunoaștem, dar reușim noi oare să le traducem în fapte de viață concretă? Riscăm mereu să ne înșelăm pe noi înșine! Suntem convinși că suntem atenți, ascultători, și considerăm că ne aflăm pe calea cea dreaptă. În realitate, suntem un popor care îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, inima noastră fiind departe de El.

Asupra acestui aspect ne face conștienți și pericopa evanghelică de astăzi. Cristos ne arată modul în care trebuie să-l slujim pe Dumnezeu, ne învață că avem nevoie de curăția inimii pentru a intra în casa Tatălui. Isus nu a venit să desființeze Legea și Profeții, ci să le împlinească (cf. Mt 5,17). El condamnă cu vehemență atitudinea fariseilor și cărturarilor care se scandalizează văzând că ucenicii lui nu își spală mâinile înainte de masă, nerespectând astfel tradiția bătrânilor. Isus condamnă Legea înțeleasă în sens tradițional. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Isus este o ipocrizie să te speli pe mâini cu scrupulozitate sau să dai importanță la orice altceva din exterior, când inima este plină de vicii. Trebuie curățat interiorul omului, fiindcă de aici vin intențiile rele. Fără curățarea inimii nu poate fi vorba despre observarea Legii, căci tocmai acest lucru îl urmărește ea: ca să-l elibereze pe om de patimi și de vicii spre a-l face capabil să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele.

Dacă ar avea fiecare om o fereastră pe frunte, astfel încât să i se poată vedea gândurile, ar fi o mare nenorocire. Negreșit, oamenii și-ar pierde respectul față de semenii lor dacă s-ar cunoaște realitatea din inima fiecăruia. În fața oamenilor putem să ne ascundem gândurile, putem avea o imagine frumoasă, dar Dumnezeu privește adânc în inimile noastre și ne citește toate gândurile. Trebuie, așadar, să ne curățăm inimile de mizeria păcatelor, să dăm prioritate Cuvântului să locuiască în noi. Să dăm apoi dovada prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre, păzindu-ne curați în mijlocul lumii și săvârșind fapte bune.

Procedând astfel, am înțeles cuvintele sfântului Iacob din a doua lectură de astăzi: “Primiți cu umilință cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi, care are putere să vă mântuiască. Puneți cuvântul în practică, nu vă mulțumiți numai să-l ascultați” (Iac 1,21-22). Aceasta este adevărata religie, adevărata legătură cu Dumnezeu: viața trăită în iubire. Fără iubire noi nu trăim, ci doar existăm. Trebuie deci “să înaintăm spre Dumnezeu nu mergând, ci iubind” (Sfântul Augustin).

Dumnezeu însuși își trăiește propria viață numai în iubire. El este acela care ne-a iubit mai întâi, iar dovada iubirii sale nemărginite față de noi este tocmai trimiterea în lume a unicului său Fiu, “pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). În fața acestei iubiri noi nu putem să rămânem pasivi, ci trebuie să răspundem cu iubirea noastră. Acest lucru vrea să-l scoată în evidență și exemplul următor.

Într-o zi, un domn călătorea cu trenul. În compartimentul în care se afla el, era și o fetiță. Domnul, fiind un om prietenos, a început să-i spună povești și să se joace cu ea. Când era aproape de ținta călătoriei sale și voia să se dea jos din tren, fetița s-a așezat înaintea lui, l-a privit cu multă seriozitate și l-a întrebat: “Îl iubiți pe Dumnezeu?” Domnul nu a răspuns nimic. După un moment de tăcere, fetița a repetat întrebarea, dar el a plecat din compartiment fără să-i răspundă. Întrebarea fetiței însă îl însoțea neîncetat și pretutindeni, iar imaginea ei nu o putea uita deloc. Acea întrebare nu i-a dat pace, l-a neliniștit întruna, până în ziua când a dat răspunsul: ” Da, îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că El m-a iubit mai întâi!”

Trebuie să recunoaștem că de multe ori ne este rușine să dăm mărturie despre Cristos, despre iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Să nu dăm înapoi atunci când trebuie să ne manifestăm iubirea față de El, deoarece noi, creștinii, prin marele dar al Botezului “suntem chemați să fim martori ai lui Cristos în toate împrejurările” (Gaudium et spes 43). Să avem curajul să spunem asemenea acelui domn, însă cu promptitudine: “Da, îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că El m-a iubit mai întâi!”

Să ne străduim să punem în practică legea cea nouă adusă de Cristos, care are la bază iubirea. Abia în acel moment vom descoperi adevărata noastră identitate, vom simți că suntem fii ai lui Dumnezeu, că viața noastră are sens doar mergând împreună cu El. Numai așa vom reuși să transformăm zilele noastre care adesea zboară fără să lase nici un semn. Dacă viața noastră va fi atentă la toate acestea, Domnul nu va mai spune că-l onorăm doar cu buzele, ci va spune că aude bătăile inimii noastre. Să ne rugăm, așadar, astăzi cu aceste cuvinte: “Doamne, fie ca, trăind, să ne împărtășim din viața ta și, murind, să ne împărtășim din moartea ta”.

Petru Antici

Ritul latin