Start > Ritul latin > Duminica a XXIII-a de peste an

Duminica a XXIII-a de peste an

26 September 2009
593 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul B)

“Spuneți-le celor slabi de inimă: Fiți tari și nu vă temeți! Iată, Dumnezeul vostru va veni, va veni răzbunarea și răsplata lui Dumnezeu; El însuși va veni și vă va mântui” (Is 35,4).

Ne-am adunat iarăși în jurul altarului pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și pentru a lua parte la una dintre cele mai mari minuni pe care le-a săvârșit Domnul pentru noi, creștinii, Jertfa Euharistică la care îl primim pe însuși Domnul nostru Isus Cristos, Trupul și Sângele său.

Dacă în lecturile sfinte de duminica trecută am văzut cum Isus condamnă legea pe care o practicau fariseii, care nu mai era o lege a lui Dumnezeu, dar, cum spune Isus, niște datini, și ca un remediu la această insuficiență El propune o lege prin care evreul pios să îl poată lăuda pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu inima, iată că astăzi, în duminica a XXIII-a de peste an, Biserica ne pune în față o serie de texte din Sfânta Carte, care au darul de a ne face să înțelegem mai bine cum putem să îl adorăm pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu însăși inima noastră.

Duminica trecută, deci, am meditat despre virtutea iubirii, iar astăzi vom medita despre virtutea credinței.

Prima lectură luată din Cartea profetului Isaia, capitolul 35, în care ni se relatează despre semnele minunate pe care le va săvârși Mesia atunci când va veni, este o prefață a evangheliei de astăzi în care Isus săvârșește o minune, vindecă un surdo-mut.

Limbajul folosit de Isaia este unul plin de bucurie și de speranță relativ la venirea lui Mesiei, întrucât venirea lui va transforma întreg universul, căci vor avea loc lucruri minunate: “Se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi, șchiopul va sări precum cerbul, pământul fară apă va fi plin de bălți, iar ținutul secetos va fi un izvor de ape, acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, trestie și bălți” (Is 35, 5-7).

Pericopa evanghelică luată din Evanghelia după sfântul Marcu ne prezintă realitatea faptului că Mesia a venit, căci cuvintele pe care le rostesc, în finalul evangheliei, cei prezenți la vindecarea acelui surdo-mut sunt o confirmare a acestui lucru. Astfel, ei spun: “Iată, pe toate le face de minune: surzilor le dă auzul, și muților graiul” (Mc 7,37).

Contemporanii lui Isus au putut să îl recunoască drept Mesia pe Isus datorită semnelor și minunilor pe care le săvârșea, dar noi, creștinii de astăzi, cum putem să îl recunoaștem ca Mesia? La începutul predicii de astăzi, am spus că una dintre cele mai mari minuni pe care le-a făcut Domnul pentru noi, creștinii, este Jertfa Euharistică. Acesta este unul din cele șapte sacramente prin intermediul căruia Cristos și Mireasa sa, Biserica, ne conduc la mântuire. Evanghelia de astăzi, prin întregul ritual de semne și cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul, este, am putea spune, modul în care vrea Dumnezeu ca Biserica să îl prezinte pe Cristos, Mesia, în sacramente. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1054 ne spune: “Isus le cerea adesea celor bolnavi să creadă. Pentru vindecare, El se folosește de semne: salivă și impunerea mâinilor, tină și spălare. Tot astfel, în sacramente, Cristos, continuă să ne «atingă» pentru a ne vindeca”.

În evanghelia de astăzi, Isus nu cere în mod evident o mărturie de credință de la cel pe care avea să îl vindece, dar am văzut cum, înainte de a-i atinge cu mâinile urechile și de a-i atinge limba cu salivă, el ridică ochii spre cer și suspină. Într-un limbaj sacramental, învăluit de mister, evanghelistul Marcu vrea să sublinieze faptul că Isus a ridicat ochii spre cer spre a-l ruga pe Tatăl să îl trimită pe Duhul Sfânt menit să dea credința celui pe care avea să îl vindece și celor prezenți, pentru ca aceștia să îl recunoască în El pe Mesia vestit de profeți. Tatăl ascultă rugăciunea Fiului său dându-le credința, astfel încât ei îl recunosc de Mesia, căci spune evanghelistul: “El le hotărî să nu o spună nimănui. Dar cu cât le hotăra, cu atât mai mult duceau vestea” (Mc 7,36). Dar în lumea secularizată de astăzi, nu este desuet să mai crezi în Mesia? Ce înseamnă astfel credința pentru cel ce crede?

Credința este acea lumină adusă de Cristos omului, prin care, după cum spune Evanghelia după sfântul Marcu mai departe, “toate îi sunt cu putință” (Mc 9,23). Dar pentru a vedea cum într-adevăr credinței toate îi sunt cu putință, aș vrea să evoc în acest sens un eveniment din viața fericitului Padre Pio.

Copil fiind Padre Pio, pe atunci se numea Francisc, a fost dus de unchiul său Orazio la un sanctuar marian din Italia meridională. Aici a avut parte de a vedea o minune. Printre numeroșii pelerini se afla și o femeie cu un copil diform în brațe, un mic monstru. Femeia, ajungând în fața icoanei Sfintei Fecioare, striga cu glas tare, ridicându-și copilul spre icoană:

“Sfântă Fecioară, am venit să cer de la tine vindecarea copilului. E o rușine un copil ca acesta, îți dai seama? Așadar, vindecă-l!” Dar Maica Domnului rămâne nepăsătoare. Atunci, femeia continuă:

“Nu ți-aș cere acest lucru, Maica mea, dacă nu aș ști că poți să îl faci. Tu ești cea mai mare mijlocitoare pe lângă Dumnezeu. Pe de altă parte, nu mă poți refuza. Vindecă-mi copilul.” Însă ajutorul Maicii Domnului se lăsa așteptat. Din ce în ce mai disperată, femeia spune:

“Haide, Maica mea, ascultă-mă, îți cer un lucru bun, vindecarea micului meu monstru. Ce vrei să fac cu el în halul în care arată?”, și lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, dar Maica Domnului parcă nu o auzea.

Atunci, cu o mișcare bruscă, femeia aruncă copilul peste balustradă, chiar pe altar, zicând:

“Dacă nu vrei, atunci ți-l dau ție: ține-l!”

Padre Pio era gata să scoată un strigăt, dar în fața lui pe altar copilul se ridică în picioare, obrăjorii lui diformi se luminară dintr-o dată, ochii ca de mort prinseră viață și, gângurind, întinse mâinile spre mama sa care, plină de bucurie, începu să sărute altarul și să-i mulțumească Maicii Domnului. Preotul sanctuarului, care era prin preajmă, spuse:

“Ce vreți, nu au un comportament corect, însă au o credință care mută munții din loc.”

Cu siguranță, credința noastră este mult mai mică decât a acelei mame, din moment ce Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, i-a făcut un asemenea dar, cu toate acestea, Mântuitorul ne oferă de atâtea ori iertarea sa pentru ofensele pe care i le aducem prin păcate, redându-ne pacea și bucuria interioară prin sacramentul Spovezii și, din iubire, vine în fiecare zi pe altarele noastre în sacramentul Euharistiei pentru a ne întări cu Trupul și Sângele său. Cum răspundem noi la o așa de mare iubire? Cum îi arătăm noi lui Dumnezeu că îl iubim?

În capitolul al doilea din Scrisoarea sfântului Iacob, capitol din care este luată lectura a doua de la liturgia cuvântului de astăzi, ni se spune: “Credința fără fapte nu duce la mântuire” (Iac 2,14). Faptele bune făcute semenilor noștri sunt cele prin care noi putem răspunde în modul cel mai firesc iubirii lui Dumnezeu.

Să încercăm împreună cu sfântul Iacob, care în cea de-a doua lectură ne îndeamnă să îl urmăm pe Cristos, să nu căutăm la fața omului, la aspectul său exterior, dacă e bogat sau are vreo funcție importantă de pe urma căreia am putea profita, ci să privim la necazurile lui și prin fapte de iubire să îi bucurăm inima, pentru ca astfel să fie întăriți în credință și să poată spune cu psalmistul: “Laudă-l, suflete al meu, pe Domnul, cel ce le dă hrană celor flămânzi și îi eliberează pe cei închiși” (Ps 145,1.7).

Emanuel Dumitru

Ritul latin