Astăzi trăim într-o societate în care instituţia familială a intrat în declin. Mijloacele de comunicare precum cinematografia sau televiziunea au creat o imagine a familiei care contrastează cu însăşi natura şi misiunea ei. Puţini sunt aceia care au curajul să vorbească astăzi despre căsătorie sau familie. De exemplu, nu vorbesc despre ea oamenii politici deoarece constituie obiectul spinos al unei revizuiri legislative; nu îndrăznesc să o abordeze sociologii adeseori angajaţi să o relativizeze, şi cu atât mai mult juriştii, pentru că această problemă constituie obiectul alcătuirii unui nou cod al familiei. Atunci cine are curajul de a vorbi deschis despre această instituţie sacră care este familia? Cristos, prin liturgia cuvântului de astăzi. El are dreptul de a vorbi despre instituţia matrimonială şi a o repune în drepturile sale originare.

Astfel, prima lectură luată din Cartea Genezei ne prezintă realitatea căsătoriei în planul divin al Creatorului. Punctul de plecare al planului divin e constituit de expresia: nu e bine ca omul să fie singur. Omul singur şi autosuficient e o fiinţă statică, închisă în sine însăşi şi, de cele mai multe ori, expusă egoismului. Dumnezeu însă vrea să aşeze viaţa omului pe un plan înclinat, dar nu în jos, ci mereu spre un altul. Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care Dumnezeu a creat atracţia şi simpatia faţă de celălalt sex, care este ca un stimulent care îl face pe om să iasă din sine însuşi, îi descoperă limitele şi îl lansează pe un drum la capătul căruia trebuie să ajungă la dăruirea în întregime unei alte fiinţe. Nu e suficient ca omul să fie constituit de Dumnezeu stăpân al creaţiei, ci el are nevoie de un ajutor asemănător lui, de o persoană în care să-şi poată fixa privirea într-un dialog profund al spiritului. Astfel, constatăm că zidul solitudinii s-a instalat în om în două etape: prima e simbolizată de impunerea numelui animalelor. În Biblie, a impune un nume unei vieţuitoare înseamnă a-i descoperi secretele, structura şi finalitatea. Totuşi, omul, posedând acest drept, se simte nemulţumit şi incomplet, deoarece nu îşi găseşte acea fiinţă asemănătoare lui. A doua etapă, însă, este decisivă pentru om. Apariţia femeii spulberă singurătatea şi monotonia lui Adam, ceea ce îl va determina să înalţe spre Creator primul şi eternul imn de iubire: “Aceasta este carne din carnea mea şi os din oasele mele” (Gen 2,23). De data aceasta, bucuriile, angoasele şi întrebările omului sunt împărţite cu o fiinţă asemănătoare lui. Între cei doi s-a stabilit o adevărată comuniune perfectă, capabilă de a forma o unică existenţă, pe care nici moartea nu o poate distruge, deoarece “tare ca moartea este iubirea” (Ct 8,6).

Dumnezeu, creând bărbatul şi femeia, i-a făcut egali în demnitate, complementari, capabili de a se dărui unul altuia în iubire; astfel, ei au acelaşi fundament, acelaşi izvor de existenţă şi de aceea aparţin unui plan măreţ: “De aceea va părăsi bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi amândoi vor forma un singur trup” (Gen 2,24). Misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om este un dar inestimabil.

Dacă Dumnezeu a ridicat căsătoria la o demnitate atât de mare şi a voit-o indisolubilă, totuşi fragilitatea fiinţei umane nu a ţinut cont de acest plan al lui Dumnezeu. Şi în această privinţă, poporul evreu s-a lăsat influenţat de mentalitatea popoarelor din jur, pentru că în evanghelie vedem cum fariseii, voind să-l pună la încercare pe Isus, îi pun o întrebare privitoare la repudiere şi divorţ, consimţite de legislaţia mozaică. Isus, trecând peste optica legislativă a întrebării, intră în miezul problemei, justificându-şi poziţia sa privitoare la căsătorie, aducând drept argument planul originar: “Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie… de aceea ei vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Moise a dat această lege, spune Isus, ca urmare a împietririi inimii voastre, dar la început nu a fost aşa. Isus, prin această recunoaştere, nu neagă divorţul consimţit de legislaţia mozaică, ci îl identifică cu o cauză scuzantă, şi anume, împietrirea inimii. Se vorbeşte astfel de un gest de toleranţă din partea lui Dumnezeu, care din această cauză nu justifică actul divorţului. Pentru Isus, divorţul înseamnă înfrângere. Astăzi, poate mai mult ca oricând, trebuie să reflectăm asupra consecinţelor nefaste ale divorţului. Multe familii se dezbină din cauza egoismului, incapacităţii de a se suporta unul pe altul, şi nu în ultimul rând, refuzării sacrificiului; sunt ca o casă construită pe nisip şi asta pentru că nu au drept temelie ascultarea şi transpunerea în viaţă a cuvântului lui Dumnezeu.

Aşadar, Isus exclude categoric divorţul, dar nu numai cel legal, emanat printr-un act juridic, cât mai ales divorţul inimii. Divorţul inimii se declanşează atunci când are loc acea separare a unuia dintre soţi în intimitatea lor pentru a se uni, chiar dacă nu stabil, ci prin dorinţă, cu un alt bărbat sau cu altă femeie. Consimţind la acest tip de divorţ, în realitate se instalează între cei doi un zid despărţitor, care, chiar dacă nu e autorizat printr-un plic ştampilat, este totuşi real.

Câţi creştini nu trăiesc de ani de zile într-un asemenea divorţ aprobat sau consumat? Când între cei doi nu există nici cea mai mică dorinţă de reconciliere, când indiferenţa s-a stabilit în casa lor, atunci divorţul inimii şi-a croit drum printre ei, iar ruinarea este aproape. Repudierea are loc fără vreun act, iar porunca divină este încălcată. Ce realitate tristă! Oare divorţul afectează mai mult societatea sau pe copiii ai căror părinţi se află în această situaţie? Există atâţia copii violenţi, consumatori de droguri, care totuşi nu provin din părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi; aceştia sunt fii ai căror părinţi trăiesc în divorţul inimii, care se judecă, se ofensează, se acuză în mod răutăcios făcând din propria familie un teatru infernal. În acest fel, divorţul afectează atât familiile, cât şi societatea. Suferinţa existentă în lume provine din lipsa unităţii de care sunt afectate cele mai multe familii, spunea maica Tereza de Calcuta. Tocmai de aceea, omul nu are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

În anul 1987, într-un oraş din Franţa, un doctor renumit a hotărât să se despartă de soţia sa. Au mers amândoi la tribunal pentru a face actele necesare. Fiind creştini, judecătorul care se ocupa de acest caz le-a explicat care este procedura necesară intentării unui divorţ, însă le-a dat un sfat care i-a surprins pe amândoi: “Înainte de a începe procesul să faceţi o sărbătoare aşa cum aţi făcut în ziua căsătoriei”. Au plecat, iar în drum spre casă, soţia, care îşi iubea foarte mult soţul, i-a spus: “Am o mare rugăminte: înainte de a ne despărţi aş vrea să vorbim cu preotul care ne-a oficiat căsătoria”. Neavând nimic împotrivă, doctorul şi soţia au mers şi i-au povestit preotului dificultatea în care se aflau. Ascultându-i, preotul şi-a dat seama că viaţa lor este lipsită de un element important: Dumnezeu. I-a pus să-şi amintească de clipele fericite petrecute împreună. La sfârşit, le-a spus: “Să nu uitaţi niciodată, iubiţi soţi, că pentru o căsătorie fericită este indispensabilă prezenţa a trei persoane: soţul, soţia şi Dumnezeu”.

Da, acesta este un adevăr fundamental pentru viaţa de căsătorie. Dumnezeu este cel care realizează prin intermediul soţilor unitatea şi soliditatea unei familii. Dar cum poate fi promovată o astfel de unitate astăzi? Dizolvând contrastele, neînţelegerile, şi favorizând renunţarea, spiritul de sacrificiu, aşa cum Cristos a fost încununat cu cinste şi măreţie din cauza suferinţelor, după cum am auzit în cea de-a doua lectură. Suferinţa este calea aleasă de Dumnezeu pentru a fi solidar cu oamenii. Mântuirea adusă de Cristos fundamentează comuniunea între El şi destinatarii mântuirii. O astfel de comuniune e caracterizată de sfinţenie. Papa Paul al VI-lea spunea într-unul din discursurile sale: viaţa de familie este o cale spre sfinţire care se hrăneşte din bucuriile şi sacrificiile zilnice, din viaţa aparent normală, şi ea devine cu adevărat un mijloc de sfinţire atunci când se lasă călăuzită de poruncile lui Dumnezeu şi îmbibată de iubire.

A iubi este frumos şi dificil; a construi căsătoria este, de asemenea, frumos şi dificil; însă orice iubire, pentru a dura, trebuie să fie zidită pe o singură stâncă neclintită: Dumnezeu – care este iubire.

Aşadar, să-l rugăm pe Dumnezeu să le inspire soţilor iubire, generozitate în sacrificiu, şi mai ales acceptarea planului său. Numai aşa putem construi încă aici, de pe pământ, Împărăţia lui Dumnezeu, şi sfinţi cu viaţa noastră realităţile perene.

Iulian Jitaru