Start > Ritul latin > Duminica a XXVII-a de peste an

Duminica a XXVII-a de peste an

26 September 2009
1,095 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul B)

Astăzi trăim într-o societate în care instituția familială a intrat în declin. Mijloacele de comunicare precum cinematografia sau televiziunea au creat o imagine a familiei care contrastează cu însăși natura și misiunea ei. Puțini sunt aceia care au curajul să vorbească astăzi despre căsătorie sau familie. De exemplu, nu vorbesc despre ea oamenii politici deoarece constituie obiectul spinos al unei revizuiri legislative; nu îndrăznesc să o abordeze sociologii adeseori angajați să o relativizeze, și cu atât mai mult juriștii, pentru că această problemă constituie obiectul alcătuirii unui nou cod al familiei. Atunci cine are curajul de a vorbi deschis despre această instituție sacră care este familia? Cristos, prin liturgia cuvântului de astăzi. El are dreptul de a vorbi despre instituția matrimonială și a o repune în drepturile sale originare.

Astfel, prima lectură luată din Cartea Genezei ne prezintă realitatea căsătoriei în planul divin al Creatorului. Punctul de plecare al planului divin e constituit de expresia: nu e bine ca omul să fie singur. Omul singur și autosuficient e o ființă statică, închisă în sine însăși și, de cele mai multe ori, expusă egoismului. Dumnezeu însă vrea să așeze viața omului pe un plan înclinat, dar nu în jos, ci mereu spre un altul. Acesta este, de fapt, și motivul pentru care Dumnezeu a creat atracția și simpatia față de celălalt sex, care este ca un stimulent care îl face pe om să iasă din sine însuși, îi descoperă limitele și îl lansează pe un drum la capătul căruia trebuie să ajungă la dăruirea în întregime unei alte ființe. Nu e suficient ca omul să fie constituit de Dumnezeu stăpân al creației, ci el are nevoie de un ajutor asemănător lui, de o persoană în care să-și poată fixa privirea într-un dialog profund al spiritului. Astfel, constatăm că zidul solitudinii s-a instalat în om în două etape: prima e simbolizată de impunerea numelui animalelor. În Biblie, a impune un nume unei viețuitoare înseamnă a-i descoperi secretele, structura și finalitatea. Totuși, omul, posedând acest drept, se simte nemulțumit și incomplet, deoarece nu își găsește acea ființă asemănătoare lui. A doua etapă, însă, este decisivă pentru om. Apariția femeii spulberă singurătatea și monotonia lui Adam, ceea ce îl va determina să înalțe spre Creator primul și eternul imn de iubire: “Aceasta este carne din carnea mea și os din oasele mele” (Gen 2,23). De data aceasta, bucuriile, angoasele și întrebările omului sunt împărțite cu o ființă asemănătoare lui. Între cei doi s-a stabilit o adevărată comuniune perfectă, capabilă de a forma o unică existență, pe care nici moartea nu o poate distruge, deoarece “tare ca moartea este iubirea” (Ct 8,6).

Dumnezeu, creând bărbatul și femeia, i-a făcut egali în demnitate, complementari, capabili de a se dărui unul altuia în iubire; astfel, ei au același fundament, același izvor de existență și de aceea aparțin unui plan măreț: “De aceea va părăsi bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și amândoi vor forma un singur trup” (Gen 2,24). Misterul iubirii lui Dumnezeu față de om este un dar inestimabil.

Dacă Dumnezeu a ridicat căsătoria la o demnitate atât de mare și a voit-o indisolubilă, totuși fragilitatea ființei umane nu a ținut cont de acest plan al lui Dumnezeu. Și în această privință, poporul evreu s-a lăsat influențat de mentalitatea popoarelor din jur, pentru că în evanghelie vedem cum fariseii, voind să-l pună la încercare pe Isus, îi pun o întrebare privitoare la repudiere și divorț, consimțite de legislația mozaică. Isus, trecând peste optica legislativă a întrebării, intră în miezul problemei, justificându-și poziția sa privitoare la căsătorie, aducând drept argument planul originar: “Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie… de aceea ei vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Moise a dat această lege, spune Isus, ca urmare a împietririi inimii voastre, dar la început nu a fost așa. Isus, prin această recunoaștere, nu neagă divorțul consimțit de legislația mozaică, ci îl identifică cu o cauză scuzantă, și anume, împietrirea inimii. Se vorbește astfel de un gest de toleranță din partea lui Dumnezeu, care din această cauză nu justifică actul divorțului. Pentru Isus, divorțul înseamnă înfrângere. Astăzi, poate mai mult ca oricând, trebuie să reflectăm asupra consecințelor nefaste ale divorțului. Multe familii se dezbină din cauza egoismului, incapacității de a se suporta unul pe altul, și nu în ultimul rând, refuzării sacrificiului; sunt ca o casă construită pe nisip și asta pentru că nu au drept temelie ascultarea și transpunerea în viață a cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, Isus exclude categoric divorțul, dar nu numai cel legal, emanat printr-un act juridic, cât mai ales divorțul inimii. Divorțul inimii se declanșează atunci când are loc acea separare a unuia dintre soți în intimitatea lor pentru a se uni, chiar dacă nu stabil, ci prin dorință, cu un alt bărbat sau cu altă femeie. Consimțind la acest tip de divorț, în realitate se instalează între cei doi un zid despărțitor, care, chiar dacă nu e autorizat printr-un plic ștampilat, este totuși real.

Câți creștini nu trăiesc de ani de zile într-un asemenea divorț aprobat sau consumat? Când între cei doi nu există nici cea mai mică dorință de reconciliere, când indiferența s-a stabilit în casa lor, atunci divorțul inimii și-a croit drum printre ei, iar ruinarea este aproape. Repudierea are loc fără vreun act, iar porunca divină este încălcată. Ce realitate tristă! Oare divorțul afectează mai mult societatea sau pe copiii ai căror părinți se află în această situație? Există atâția copii violenți, consumatori de droguri, care totuși nu provin din părinți divorțați și recăsătoriți; aceștia sunt fii ai căror părinți trăiesc în divorțul inimii, care se judecă, se ofensează, se acuză în mod răutăcios făcând din propria familie un teatru infernal. În acest fel, divorțul afectează atât familiile, cât și societatea. Suferința existentă în lume provine din lipsa unității de care sunt afectate cele mai multe familii, spunea maica Tereza de Calcuta. Tocmai de aceea, omul nu are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

În anul 1987, într-un oraș din Franța, un doctor renumit a hotărât să se despartă de soția sa. Au mers amândoi la tribunal pentru a face actele necesare. Fiind creștini, judecătorul care se ocupa de acest caz le-a explicat care este procedura necesară intentării unui divorț, însă le-a dat un sfat care i-a surprins pe amândoi: “Înainte de a începe procesul să faceți o sărbătoare așa cum ați făcut în ziua căsătoriei”. Au plecat, iar în drum spre casă, soția, care își iubea foarte mult soțul, i-a spus: “Am o mare rugăminte: înainte de a ne despărți aș vrea să vorbim cu preotul care ne-a oficiat căsătoria”. Neavând nimic împotrivă, doctorul și soția au mers și i-au povestit preotului dificultatea în care se aflau. Ascultându-i, preotul și-a dat seama că viața lor este lipsită de un element important: Dumnezeu. I-a pus să-și amintească de clipele fericite petrecute împreună. La sfârșit, le-a spus: “Să nu uitați niciodată, iubiți soți, că pentru o căsătorie fericită este indispensabilă prezența a trei persoane: soțul, soția și Dumnezeu”.

Da, acesta este un adevăr fundamental pentru viața de căsătorie. Dumnezeu este cel care realizează prin intermediul soților unitatea și soliditatea unei familii. Dar cum poate fi promovată o astfel de unitate astăzi? Dizolvând contrastele, neînțelegerile, și favorizând renunțarea, spiritul de sacrificiu, așa cum Cristos a fost încununat cu cinste și măreție din cauza suferințelor, după cum am auzit în cea de-a doua lectură. Suferința este calea aleasă de Dumnezeu pentru a fi solidar cu oamenii. Mântuirea adusă de Cristos fundamentează comuniunea între El și destinatarii mântuirii. O astfel de comuniune e caracterizată de sfințenie. Papa Paul al VI-lea spunea într-unul din discursurile sale: viața de familie este o cale spre sfințire care se hrănește din bucuriile și sacrificiile zilnice, din viața aparent normală, și ea devine cu adevărat un mijloc de sfințire atunci când se lasă călăuzită de poruncile lui Dumnezeu și îmbibată de iubire.

A iubi este frumos și dificil; a construi căsătoria este, de asemenea, frumos și dificil; însă orice iubire, pentru a dura, trebuie să fie zidită pe o singură stâncă neclintită: Dumnezeu – care este iubire.

Așadar, să-l rugăm pe Dumnezeu să le inspire soților iubire, generozitate în sacrificiu, și mai ales acceptarea planului său. Numai așa putem construi încă aici, de pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu, și sfinți cu viața noastră realitățile perene.

Iulian Jitaru

Ritul latin