“Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Pentru unii politicieni şi conducători acest verset se numără printre cele mai populare versete din Biblie. Până cu câţiva ani în urmă, Nigeria se afla sub o dictatură militară, care a reuşit să dezorganizeze uniunea muncitorească şi elita academică. Singura rezistenţă viabilă rămasă era Biserica. Conferinţa Episcopală a dat declaraţii neînfricate şi incisive în care era denunţată dictatura. Aceasta adesea răspundea citând acest pasaj şi acuzând Biserica de amestec în politică. Nu spune Biblia să dai Cezarului ce este al Cezarului – însemnând întreaga sferă a problemelor civile, economice şi sociale – şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu – însemnând sfera problemelor spirituale? Potrivit acestei interpretări, problemele umane sunt împărţite în două arii: partea spirituală care aparţine lui Dumnezeu şi miniştrilor lui Dumnezeu, şi partea seculară care aparţine autorităţilor civile. Ne învaţă oare într-adevăr Isus o astfel de viziune dualistă asupra existenţei umane? Pentru a înţelege însemnătatea deplină a acestor cuvinte ale lui Isus trebuie să le analizăm în relaţie cu contextul în care Isus le-a spus la început.

În timp ce afirmaţia “Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” este adevărată, nu trebuie să uităm că Isus a spus-o pentru a scăpa de o capcană. “Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: ‘… este permis sau nu a da tribut Cezarului?’” (versetele 15-17). Aceasta nu este o întrebare sinceră pusă de oameni care doreau cu adevărat să ştie adevărul despre relaţiile dintre Biserică şi Stat. Ar fi, aşadar, greşit să considerăm cuvintele lui Isus ca o învăţătură clară a sa despre relaţia ideală care ar trebui să existe între Biserică şi Stat. În faţa capcanei puse de farisei şi irodieni, în care nu era bine să spună clar da sau nu, Isus şi-a conceput răspunsul într-un astfel de limbaj enigmatic încât să fie greu pentru oricare dintre părţi să îl prindă. În acest fel a reuşit să îi pună în încurcătură nu doar pe cei care l-au întrebat ci şi pe mulţi dintre noi cei care citim astăzi Biblia. Dacă credeţi că Isus a vrut să spună că trebuie să avem două loialităţi paralele, v-ar fi de folos să ştiţi că fariseii care l-au ascultat nu l-au înţeles în acest sens. În procesul lui Isus înaintea lui Pilat, una dintre acuzele pe care le-au adus împotriva sa era aceea că El a interzis plătirea taxelor către Cezar (Luca 23:2).

O întorsătură interesantă în răspunsul lui Isus ne poate conduce în direcţia însemnătăţii cuvintelor lui. Întrebarea era dacă trebuie dat (termenul grec didômi) tribut Cezarului. Însă răspunsul lui Isus vorbeşte despre a da înapoi, a înapoia (paradidômi), ca şi când cineva deja ar datora ceva. Ceea ce Isus a spus poate fi parafrazat astfel: “Daţi înapoi Cezarului ceea ce i se cuvine Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu”. În loc să răspundă la întrebarea directă dacă trebuie să se plătească sau nu către Cezar tributul impus, Isus ridică problema la un alt nivel, acela al principiului dreptăţii. Filozofii greci de dinainte de Isus au definit dreptatea ca “a da fiecăruia ce i se cuvine”. Isus pare a spune că singura îndatorire obligatorie este aceea a dreptăţii, adică de a da fiecărei persoane ceea ce i se cuvine. A-l sluji pe Dumnezeu este în esenţă o problemă de dreptate? Dacă Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem, atunci suntem obligaţi prin dreptate să îi dăm în schimb lui Dumnezeu recunoştinţă, fidelitate şi slujire. Actul central al cultului creştin se numeşte Euharistie, ceea ce înseamnă “aducere de mulţumire”. Este în esenţă o problemă de a da înapoi datoria de recunoştinţă pe care o avem faţă de Dumnezeu.

Pentru a concluziona, ce ne învaţă deci Isus aici cu privire la loialitatea faţă de autorităţile civile? Isus recomandă o loialitate nu absolută ci limitată. Aceasta înseamnă că, dacă un guvern asigură bunurile şi serviciile necesare, atunci noi trebuie, din dreptate, să dăm în schimb guvernului loialitatea şi sprijinul nostru. Dar acolo unde un guvern este o dictatură care se impune asupra voinţei oamenilor, o lipitoare care suge grăsime din seva poporului şi nu asigură servicii, ce trebuie atunci să dea oamenii în schimb? Unei astfel de conduceri despotice, principiul dreptăţii nu cere ca oamenii să îi dea loialitatea şi sprijinul lor. A folosi pasajul ca o justificare pentru loialitatea şi sprijinul necondiţionate faţă de guverne corupte şi totalitare este o înţelegere greşită a ceea ce ne învaţă Isus. Creştinii trebuie să discearnă împreună dacă şi în ce măsură un anumit guvern şi politicile sale merită loialitatea şi sprijinul lor. Însă loialitatea şi slujirea totale şi absolute constituie o datorie pe care o avem numai şi numai faţă de Dumnezeu.