Start > Ritul latin > Ceea ce Dumnezeu a unit

Ceea ce Dumnezeu a unit

18 September 2009
917 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul B)

Niște farisei, conștienți că lucrurile nu stau tocmai bine în ceea ce privește căsătoria, au venit să-l ispitească pe Isus. Ispita pornește din mândria lor: nu vor să se smerească și să-i ceară lui Isus o explicație pertinentă, fiindcă l-ar fi recunoscut superior… Isus face apel la Moise pentru a le demonstra că: dacă lucrurile nu stau bine în ceea ce privește cartea de despărțire, acest lucru se datorează răutății părinților lor, răutate pe care ei o moștenesc. Adevărul este: Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie. Egalitatea lor provine din voința și actul Creatorului (Mc 10, 2-16).

Morala fariseică era bazată pe nemărturisita inferioritate a femeii, care era considerată ca o proprietate a bărbatului. Isus arată că la început nu a fost așa. Dar cum a fost?..

Textul din cartea Genezei (Lec.I-a: Gen 2, 18-24) arată că unirea bărbatului și a femeii exprimă scopul unei realizări umane. Nu-i bărbatul care cucerește ca proprietate pe femeie, ci unul și altul au fost creați egali spre a se îmbogăți reciproc. Deci: unirea pornește dintr-un proiect divin și, din partea omului ar fi un sacrilegiu dacă i-ar opune un proiect de separare și de divergență (cf. CBL p. 1076). Diversitatea sexelor îi ajută pe fiecare să devină mai oameni, să progreseze în cunoaștere reciprocă din cauza diferenței de zestre spirituală și chiar corporală. În om există o fereastră deschisă spre cer, spre divin. Dacă privesc doi prin ea, vor vedea mai bine ceva de Dincolo. Acest episod, ca de altfel întreaga carte a Facerii, nu-i un mit referitor la origini, dar nici o afirmație istorică a ceea ce a fost omul la început, ci o proclamare soteriologică – mântuitoare – asupra destinului uman (cf. CBL p. 81). Proclamarea soteriologică vine prin Cristos care s-a făcut solidar neamului omenesc: deși superior îngerilor, el s-a făcut om capabil să sufere și să moară pe cruce ca un jurământ din partea Tatălui că îl iubește pe omul pe care l-a creat, vrea să-l desăvârșească și să-l aibă în împărăția sa (Lec.II-a: Evr 2, 9-11).

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa (Gen 1, 27). Dumnezeu este spirit. El l-a creat în virtutea Duhului său atotputernic; l-a creat după asemănarea sa dându-i putere de a procrea în virtutea spiritului, a Duhului pe care i l-a suflat în față și a devenit ființă vie prin spirit (id.2,7). Ar fi nedemn de Dumnezeu să-i dea omului putere de procreare numai în virtutea instinctului orb. Chiar începutul cărții Genezei ne spune că viața a apărut pe pământ prin acțiunea atotputernică a Duhului Sfânt care plutea deasupra apelor (id.1, 2).

Cum își are originea puterea de procreație în suflet prin Duhul Sfânt?

Prin fereastra deschisă spre cer, din dorința desăvârșirii personale și a dobândirii valorilor spirituale. Valorile spirituale, pe care omul le dorește, îi vin din partea Duhului Sfânt și sunt șapte. Șapte este considerat în sine un număr perfect. Lumea a fost creată în șase zile și în a șaptea a primit binecuvântarea desăvârșirii: Și a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată erau foarte bune (id. 1, 31). Valorile spirituale ale Duhului Sfânt sunt: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu. Pentru a înlătura egoismul, de care au fost cuprinși o parte dintre îngeri când s-au văzut atât de înzestrați cu frumusețea valorilor divine și s-au răzvrătit contra Creatorului, Duhul Sfânt a pus în ființa umană cele șapte valori spirituale în mod diferit în bărbat și femeie, ca să se caute reciproc spre a se desăvârși. În bărbat a pus mai multă înțelepciune, putere, știința practică și frica de Dumnezeu. În femeie a pus mai multă înțelegere, darul sfatului, știința vieții și mai multă evlavie. Bărbatul dorește să aibă ceea ce simte că îi lipsește: darul sfatului, știința vieții (Eva fiind mama tuturor celor vii, Gen 3, 20) și evlavia. Femeia dorește să aibă ceea ce simte că îi lipsește: înțelepciunea, puterea, știința inventivă (Adam a fost rânduit să lucreze pământul și să dea nume tuturor viețuitoarelor: Gen 2,15.19-20) și frica de Dumnezeu. Vedem această atracție spre valorile spirituale încă din Eden. Când Adam o vede pentru prima dată pe Eva, își exprimă atașamentul față de valorile spirituale nevăzute prin cele văzute: Os din oasele mele și carne din carnea mea (id. 2, 23), adică: am aflat ceea ce îmi lipsește, coasta, un litoral indefinit al ființei mele. Eva, la rândul ei, lipsită de înțelepciune, de putere și de frica de Dumnezeu, înainte de a găsi aceste valori în Adam, este ispitită de șarpe spre a mânca din pomul oprit ca să dobândească atâta înțelepciune, putere și știință încât să fie asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Eva, văzând rodul pomului ca unul care dă înțelepciune, a luat, a mâncat și i-a dat, adică l-a sfătuit pe Adam să mănânce și el, ceea ce a și făcut (id. 3, 6). Deși înainte de a greși amândoi erau goi și nu se rușinau (id. 2, 25), fiindcă râvneau după bunurile spirituale, acum, după greșeală, faptul că sunt goi (id.3,7) constituie o pedeapsă de care se rușinează. Păcatul le-a înlăturat posibilitatea de a se desăvârși numai pe calea spiritului, dar dorința de a fi desăvârșiți le-a rămas ca un imbold și dorința de a se cunoaște și pe cale trupească s-a accentuat, devenind ca o valoare esențială a împărtășirii valorilor spirituale. In realitate viața sexual㎠a fost rânduită de Dumnezeu numai ca o verificare a schimbului de valori spirituale. În primul rând viața sexuală în sine nu-i mulțumește niciodată deplin pe cei doi soți, mereu le lasă un gol în suflet (cf. Teologia spirituale, de Charles Andre Bernard, Ed. San Paolo 1987, p. 207 ș.u.) și dorința unei cunoașteri mai profunde, de aceia, când unul dintre soți nu acceptă conviețuirea, celălalt nu-i nemulțumit că este frustrat de o plăcere trupească, dar se întreabă: «De ce?» Dacă cel frustrat este soțul, el se întreabă: «De ce? Mă consideră prost?.. Mă ia drept neputincios?.. Nu am simțul răspunderii față de viața familiei? Crede că nu mă tem de Dumnezeu și n-am conștiință?.. Sau poate că ea are pe altul pe care îl consideră mai bun decât mine!» Dacă cea frustrată este soția, se întreabă: «De ce?.. Crede că nu-l înțeleg?.. I se pare că nu-i îngrijesc destul de bine copiii?.. Nu mă crede destul de credincioasă?.. Sau, poate, are pe alta pe care o consideră mai bună ca pe mine!» Deci viața sexuală verifică schimbul reciproc de valori. Când egoismul pune «stop» schimbului de valori, intervine învârtoșarea inimii și apoi cartea de despărțire. Atâta timp cât valorile spirituale sunt oferite și acceptate reciproc, familia formează o unitate în Duhul Sfânt, reflex al unității din Preasfânta Treime în care tot ce este al Tatălui este al Fiului și tot ce este al Fiului este al Tatălui în același Duh al iubirii veșnice care dă indisolubilitatea divinității, fiindcă iubirea este legătura desăvârșirii (Col 3,14), pe care Dumnezeu a revărsat-o și în inimile noastre prin Duhul său (Rom 5, 5).

Prin păcat s-a rupt legătura desăvârșirii și de aceea Adam îi reproșează lui Dumnezeu că femeia pe care i-a dat-o l-a sfătuit să mănânce și el a acceptat (cf. Gen 3, 12).

Scriitorul bisericesc, Tertullian, spune că Dumnezeu l-a creat pe om din trup și suflet în Duhul Sfânt. Valorile spirituale ale Duhului Sfânt au avut și au menirea să facă indisolubilă căsătoria prin împărtășirea lor reciprocă. A fi amândoi un trup nu pune în primul rând unitatea sexuală, ci pe cea totală, care pornește din suflet, din rațiune și din lumina credinței pe baza unei alegeri conștiente și responsabile. A fi un singur trup nu înseamnă o singură ființă animalică, ci o umplere a golului spre a nu se mai rușina de vinovăția lor, lăsând în lume o pecete vie a iubirii în copilul pe care s-au străduit să-l înzestreze cu valorile spirituale caracteristice tatălui și mamei, spre a face din el o ființă desăvârșită și astfel vor conlucra cu harul lui Dumnezeu pentru a realiza ființa umană din Impărăția cerurilor, în care oamenii nu se vor mai însura și nici mărita, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30).

Sigur că drumul spre această desăvârșire personală și colectivă este greu, dar, după cum Cristos nu a părăsit nici omenirea și nici Biserica când l-au pironit pe cruce, tot astfel căsătoria, odată încheiată în Domnul, își păstrează indisolubilitatea prin legătura desăvârșirii care există între Cristos și Biserică, Duhul Sfânt, prin care căsătoria devine o taină mare, după cum o caracterizează sf. Paul (Ef 5, 32). Prezența lui Cristos în căsătoria celui credincios nu exclude, a priori, incompatibilitatea caracterelor, greșelile în alegerile matrimoniale, greutățile cu copiii, nervozitatea, bolile dezgustul etc, dar înseamnă că pentru cel credincios, al treilea, adică Isus Cristos, este mereu prezent, El dă putere, disponibilitate, speranță… Cine se umple de Duhul lui Cristos în zilele fericite, va putea continua să trăiască din această speranță în ceasurile de încercare (cf. MAC p. 975). Părinții Fecioarei Maria, Ioachim și Ana, plini de Duhul Sfânt, și-au unit valorile spirituale și fizice și au dat naștere celei plină da har. Părinții lui Ioan Botezătorul, Zaharia și Elisabeta, plini de Duhul Sfânt, au dat naștere celui mai mare om născut din femeie (Lc 7, 28). Dar mai ales Preacurata, umbrită de Duhul Sfânt, plină de har, și Iosif bărbat drept, ambii plini de Duhul Sfânt, realizează căsătoria indisolubilă numai pe valorile spirituale și încă de pe pământ intră în familia lui Dumnezeu prin fecioria lor. Proclamarea soteriologică vine prin Cristos solidar neamului omenesc, care, superior îngerilor, se face inferior acceptând firea sclavului, capabil să sufere și să moară spre a învia iubirea Celui care toate le-a creat spre slava numelui său.

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să cerem prin rugi fierbinți ca planul divin să se realizeze în noi și în fiecare om: Dumnezeule atotputernic și veșnic, în iubirea ta nesfârșită tu dăruiești celor ce te imploră mai mult decât merită și doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conștiința de tot ce o neliniștește și dăruiește-ne ceea ce nu îndrăznim să-ți cerem în rugăciune! Amin.

Ritul latin