Reiau una dintre ideile duminicii trecute (a XXIV-a): «Dacă spre a mărturisi mesianitatea lui Isus a fost necesară inspiraţia şi descoperirea din partea Tatălui (făcută lui Petru care a declarat: Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16, 17), mult mai greu a fost drumul credinţei prin care să se accepte scandalul Crucii. Acestei acţiuni de educare şi purificare a credinţei ucenicilor săi Isus s-a dedicat aproape exclusiv pe toată perioada predicării Evangheliei timp de trei ani».

Isus i-a pregătit să accepte credinţa în dumnezeirea sa, să o proclame în lume şi prin comportamentul lor să pună la temelia Bisericii, a noii comunităţi bazate pe credinţă, speranţă şi iubire, o lege nouă, total diferită de legile sociale, slujirea până la disponibilitatea totală în a-şi oferi şi viaţa pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Drumul a fost greu, în principal din trei motive: 1) acceptarea credinţei înseamnă şi acceptarea crucii, persecuţiei din partea celor fără de credinţă; dovadă stă istoria lumii cuprinsă în prima lectură; 2) slujire înseamnă detaşare de sine – să se lepede de sine – de conceptele personale şi mai ales de patimi; şi 3) schimbarea mentalităţii faţă de ideile mesianice ale timpului.

Acceptarea credinţei înseamnă cruce: suferinţă, persecuţie, lipsă de toleranţă.

Nelegiuiţii şi drepţii care se confruntă în prima lectură (Înţ 2, 17-20) corespund unor oameni reali. Cei drepţi sunt credincioşii iahvişti care au trăit în Alexandria (Egipt) în secolul I î.C. (şi nu numai ei), înconjuraţi de păgâni şi mai ales de evreii căzuţi în indiferentism religios, aproape ateizaţi. Aceştia din urmă, mai ales, se simt lezaţi în onoarea lor bazată pe tradiţiile strămoşeşti, considerându-se moştenitori de drept ai religiei mozaice. Pentru a-i determina pe cei drepţi să trăiască conform civilizaţiei egiptene permisive din punct de vedere moral, le aduc învinuiri şi acuze vrednice de moarte, anume: «Dezaprobă comportarea noastră civilizată şi ne aruncă în faţă vinovăţia că nu trăim ca ei; se mândresc în a avea cunoaşterea lui Dumnezeu, iar noi trecem drept ignoranţi; prezenţa lor constituie pentru noi o dojană continuă; duc o viaţă diferită şi ne pun în umbră din punct de vedere social; ne consideră drept bastarzi şi necuraţi, fiindcă trăim după felul egiptenilor şi stau departe de noi.» (cf. CBL p. 502). Aceşti nelegiuiţi vor să spună: «Se pretind credincioşi? Şi noi suntem credincioşi şi în numele credinţei îi vom pune la încercare, îi vom supune chinurilor şi morţii şi vom vedea ce se va alege de credinţa lor! Ii va salva Dumnezeu?.. Cu atât mai bine: se vor convinge de încrederea noastră în Dumnezeu, căruia i-am cerut să adeverească dacă aceştia sunt ai lui sau nu».

De fapt, episodul nu spune nimic nou: istoria celor nelegiuiţi a început cu Cain care l-a ucis pe fratele său Abel, fiindcă Dumnezeu l-a privit cu îndurare şi i-a primit jertfa, iar la cea a lui Cain nu s-a uitat (Gen 4, 4-5); noutatea stă în aceea că ne cere nouă să ne precizăm de partea cui suntem. Dacă nu suntem nici de partea lui Abel şi nici a lui Cain, atunci suntem de partea eului propriu şi acesta este mai periculos decât toate fiindcă aduce dezbinare chiar şi între cei nelegiuiţi. Pentru aceasta îl combate sf. Iacob cu atâta vehemenţă în lectura a II-a (3, 16-4, 3).

Un principiu universal admis de filozofia-morală a epocii era că motivul cel mai profund al conflictelor, războaielor şi certurilor provine din dorinţa dezordonată a psihicului şi din agresivitatea pasiunilor din trup. Deci dintr-un egoism total. Sf. Iacob spune acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte: «Unde domneşte eul propriu, acolo lipseşte iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, acolo lipseşte şi siguranţa vieţii. După cum omul – stăpânit de patimile sale şi de dorinţele dezordonate – nu poate suporta un alt om (pe aproapele) fiindcă posedă ceea ce el nu are, însă vrea să aibă, dar nu primeşte fiindcă nu ştie să se roage, de aceea se umple de invidie şi gelozie care îl duc la ruină spirituală şi chiar materială, fiindcă ruina este un răspuns pe care îl dă Dumnezeu celui ce se încrede în sine şi vrea să-l reducă la nimicul propriu».

Adevăratul creştin ştie foarte bine că izvorul oricărui dar este Dumnezeu şi că, prin urmare, calea spre a-l primi este rugăciunea smerită care face loc darului prin golirea de sine. Să ne amintim de farizeul şi vameşul de la templu! Cel plin de sine nu porneşte spre Dumnezeu pe calea smereniei, el este împărţit şi inima lui nu aparţine total lui Dumnezeu; când îl roagă, nu-i unit cu Dumnezeu, dar cu sine şi cu poftele sale… pe când Înţelepciunea este plină de milă şi bogată în fapte bune. (cf. CBL p. 1832).

Isus a voit ca ucenicii săi să fie plini de înţelepciune, goliţi de egoismul propriu, adică lepădaţi de sine, să fie plini de milă şi bogaţi în fapte bune, ca propovăduirea lor: Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu să se bucure de credibilitate.

În definitiv, ce înţelepciune urmărea Isus să le dea ucenicilor săi când le-a spus că Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide? (Mc 9, 29-36). În nici un caz faptul că acela care iubeşte suferinţa, crucea şi moartea este un înţelept, ci el, Înţelepciunea divină a ales în mod liber, conştient şi responsabil în faţa Tatălui mişcat de Duhul Sfânt, să se golească de sine – a luat chip de rob (Fil 2, 7) – apoi s-a golit şi de chipul robului prin moarte – s-a smerit pe sine până la moartea pe cruce (id.v.8) din iubire faţă de cei păcătoşi, faţă de noi, faţă de întreaga lume şi întreaga creaţiune. În alegerea liberă, conştientă şi responsabilă stă toată măreţia lui Isus, fiindcă numai această golire îi putea aduce Învierea. Suferinţa, crucea şi moartea n-au nici o valoare în sine fără iubirea care singură poate mântui. Isus cerea ucenicilor săi să cunoască măreţia iubirii din care decurge înţelepciunea alegerii oricărei suferinţe, chiar şi a morţii, numai să se dobândească învierea şi fericirea de a fi veşnic cu Dumnezeu-Iubire.

Ucenicii sunt încă incapabili de a înţelege alegerea lui Isus. De fapt nici n-ar fi putut înţelege, fiindcă actul prin care Cuvântul lui Dumnezeu a ales întruparea cu toate consecinţele ei pentru mântuirea noastră este mare cât dumnezeirea sa şi nu încape în calapoadele raţiunii omeneşti, ci trebuie crezut. Ca să crezi nu-i lucru uşor, dar ca să mai ai şi înţelepciunea credinţei este un «dar al Duhului Sfânt». Isus i-a pregătit să primească acest dar, când le-a spus: Când va veni acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot adevărul (In 16, 13). Deocamdată teama le întuneca mintea, de aceea nici nu mai îndrăzneau să ceară vreo explicaţie. Faptul de a fi dorit ceea ce nu le aparţine şi de a se fi certat pentru pielea ursului din pădure – pentru primul loc din Împărăţia lui Cristos pe care nici nu ştiau cum arată -; faptul de fi plini de sine, de a fi plini de conceptele mesianice triumfaliste care erau la ordinea zilei – că Mesia va apare pe norii cerului spre a pune pe fugă pe duşmani şi va face din Israel o împărăţie puternică şi dominatoare peste toate împărăţiile lumii -; faptul că Isus contrazice total o astfel de mentalitate, îi duce la neputinţa de a mai raţiona.

Isus nu spune că nu-i vorba de «nici o împărăţie» şi de «nici un prim loc», dar vrea să-i facă să ştie că, în noua comunitate, primul loc va aparţine aceluia care va sluji cu cea mai mare umilinţă din iubire. Spre a-şi ilustra şi mai bine învăţătura, Isus ia un copil, îl strânge la piept şi apoi îl pune în mijlocul lor, spunând: Cine primeşte unul dintre aceşti copii în numele meu, pe mine mă primeşte; cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis, adică primeşte Înţelepciunea Tatălui prin care se încadrează în opera răscumpărării.

Asupra copiilor nu se poate exercita o altă autoritate decât aceea de slujire şi de smerenie. Isus nu impune omului supunere faţă de alt om, fiindcă dintre membrii comunităţii, acela este primul, care este chemat să slujească drept reprezentant al lui Isus şi al Tatălui ceresc. Isus este în mijlocul ucenicilor săi ca unul care slujeşte (Lc 22, 27), spre a le fi lor Domn şi Învăţător (In 13, 12-15). Totul se referă în primul rând la Biserică, ea este şi trebuie să fie diakonie, adică o comunitate care slujeşte. După cum Isus Cristos este slujitor, fiindcă salvează, tot aşa Biserica, în calitatea ei de Trup mistic, de Sacrament al mântuirii, nu poate avea alt scop decât pe cel al lui Isus: de a sluji celor mici (săraci, bolnavi, marginalizaţi, orfani, văduve etc).

Dojenind pe unii creştini, încă nedesprinşi total de viaţa păgână de mai înainte, sf. Iacob le spune: Nu obţineţi nimic, pentru că vă rugaţi cu intenţii rele: cereţi bogăţii, pentru a vă satisface patimile. Noi, conştienţi de misiunea noastră de membre ale Trupului mistic, având misiune de slujire, să facem primul pas şi să ne rugăm cu cea mai bună intenţie în armonie cu întreaga Biserică: Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă pe iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne ca, prin Tainele cereşti, să primim ceea ce mărturisim cu pietatea credinţei!, adică darul de a înţelege măreţia slujirii lui Isus şi a Mamei sale – icoană desăvârşită a Bisericii – care s-a declarat în planul Tatălui drept “Roaba Domnului” (Lc 1, 38) şi harul de a-i urma cu iubire. Amin.