Start > Ritul latin > Toate le-a făcut bine

Toate le-a făcut bine

18 September 2009
480 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul B)

Declarația mulțimilor care l-au cunoscut pe Isus că Toate le-a făcut bine este echivalentă atât cu mărturisirea lui Petru, ca ucenic al Domnului că Tu ești Sfântul lui Dumnezxeu, cât și a dușmanilor lui Isus, reprezentați de posedatul din sinagoga din Cafarnaum care striga: Ajunge! Ce avem cu tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Stiu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu (Lc 4, 34).

Isus, Regele sfințeniei, are menirea să ne ducă la desăvârșirea Tatălui său ceresc, fiindcă acest lucru ni l-a cerut (Mt 5, 48), spre a fi copiii săi adoptivi.

Acțiunea lui Isus din duminica trecută a fost aceea de a ne elibera de farizeismul religios; cea de azi este de a ne elibera de servilism, așa cum a înțeles-o sf. Iacob (lec.II-a: 2, 1-5). Slugărnicia distruge demnitatea umană. În Noul Testament fundamental este principiul că viața morală se bazează pe imitarea lui Isus (Mt 5, 48; 11,29). Isus n-a făcut uz de favoritisme personale, care în ultimă instanță nu sunt decât urmărirea unor interese egoiste, care se pot realiza prin slugărnicie. Dacă Isus și-a arătat o preferință, a făcut-o față de cei marginalizați: păcătoși, bolnavi, văduve și orfani. Dovadă ne este vindecarea surdo-mutului din evanghelia de azi (Mc 7, 31-37). Sărmanul bolnav era un păgân din ținutul Decapolei. Cum putea Isus să-l facă pe acest om să înțeleagă că îl iubește, îl compătimește și-i vrea binele?.. Tratându-l cu mai multă atenție decât pe ceilalți. Il ia și-l duce mai departe de mulțimea zgomotoasă și curioasă, îi pune degetele în urechi și cu ceva dintr-al său, cu salivă, îi atinge limba; privește spre cer, făcându-l pe cel sărman să înțeleagă că tot darul desăvârșit vine de sus, de la Dumnezeul luminilor; suspină ca semn al prezenței Duhului Sfânt care se roagă în el cu suspine negrăite și care îi dă garanția ascultării rugăciunii prin care poate spune: Effeta!, adică: Deschide-te! Deschide-te pentru credința în cel de sus; deschide-te pentru a-i iubi pe cei de pe pământ; deschide-te pentru a da mărturia supremă: Tu ești Sfântul lui Dumnezeu și toate le-ai făcut bine!

Porunca lui Isus de a nu spune nimănui ceea ce i-a făcut surdo-mutului are tocmai această menire: de a exclude din jurul lui pe lingușitorii care ar fi voit să obțină de la El minuni sau alte favoruri decât credința și iubirea.

Referindu-se la conținutul proclamării populare, că Isus toate le-a făcut bine, sf. Marcu pune în evidență faptul că nu-i vorba de un triumfalism politico-mesianic, acapararea de slugarnici care să-i facă propagandă electorală, ci de o recunoaștere fericită a eficacității prezenței «împărăției lui Dumnezeu» (cf. CBL p. 1061). Are trebuință de a fi atins de Isus pe ochi, pe urechi și pe limbă acela care vrea să-i fie ucenic, spre a primi darul credinței, ca să se deschidă spre a asculta revelația, spre a contempla misterul Sfântului lui Dumnezeu și spre a se angaja în proclamarea credinței (cf. MAC p. 954).

De multe ori în Sfânta Scriptură este descrisă inițierea în credință ca și cum s-ar trata problema unei vindecări a surdității noastre și a mutismului nostru. Credința, trăită cu adevărat, îl face pe om atent față de cuvântul lui Dumnezeu și-l determină să-l proclame; din contra, lipsa credinței îl face pe om surdo-mut. Toți surdo-muții spirituali sunt niște oameni de nimic, slugarnici, lingușitori, lipsiți de adevărata demnitate umană. Prin botez Domnul ne deschide urechile și buzele, ne dezleagă limba de legătura păcatului, ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, ne împărtășește din sfințenia lui Cristos: De acum nu vă mai numesc slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute (In 15, 15).

Favoritismul persoanelor, condamnat de sf. Iacob, nu-i altceva decât o formă de lingușire, de slugărnicie, de lipsă de demnitate creștină, într-un cuvânt: este păcat.

Expresia favoritismul persoanelor provine din tradiția iudaică și ne duce cu gândul la preferința și parțialitatea judecătorului care, în loc să aplice legea în același fel pentru toți în toate cazurile, se lasă influiențat de condiția sus pusă a persoanei față de care trebuie să aplice dreptatea. Când creștinii se lasă călăuziți de favoritisme și de parțialitate, atunci acționează exact ca și judecătorul nedrept și fără conștiință, fără demnitate. În acest caz creștinii se identifică cu acest secol, cu lumea contaminată de corupție și interese meschine.

Favoritismele, lingușirile, servilismul, așa cum sunt criticate și condamnate de sf. Iacob, se opun credinței însăși pe care creștinii au îmbrățișat-o. În primul rând ei trebuie să țină cont de faptul că Isus s-a umilit și s-a nimicit pe sine însuși luând forma sclavului (Fil 2,5 ș.u.) și că pe el trebuie să-l slujească în cei marginalizați. Prin urmare urmașii lui Cristos nu au nici o bază pentru preferința persoanelor sus puse. Dacă o fac, greșesc.

Al doilea motiv de bază este că Dumnezeu alege pe cei săraci din lume spre a înfăptui lucruri mari. Din acest motiv, când Biserica și membrii care o compun conced privilegii speciale și atenții celor bogați, se comportă ca o socitetate secularizată și se împotrivesc planului divin.

Mai rezultă apoi că favoritismele față de cei bogați arată (cel puțin în aparență) o stimă față de asupritorii creștinilor. Cei bogați exercită puterea în societate și banul lor este acela care de multe ori face dreptatea care le convine.

Într-un cuvânt: favoritismul, lingușirea și servilismul față de persoanele influiente constituie o violare a legii iubirii, credinței și libertății creștine și de aceea sunt împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1825-1826).

Când, în calitate de membri ai Bisericii, ne vedem constrânși pe plan mondial de puterea economică, politică și militară încearcă să ne supună unor acțiuni nedrepte spre a le favoriza pretențiile lumești, să avem în vedere învățătura primei lecturi de azi (Is 35,4-7a). Ea face parte din mica apocalipsă isaiană (34, 1-35, 10) care ne înfățișează teribilul destin ce planează asupra popoarelor păgâne și binecuvântarea lui Dumnezeu care se revarsă asupra poporului său datorită lui Mesia. Isaia pictează în culori vii pământul lui Iuda și al Israelului, transformat în cea mai frumosă dintre grădini și în cel mai încântător paradis. Imagini, metafore și hiperbole sunt folosite de înflăcărata fantezie orientală până la extreme nebănuite: se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi se vor destupa… șchiopul va sări ca cerbul și limba celui mut va jubila, vor țâșni izvoare de apă în pustiu și torente de apă vor străbate pământul secătuit și totul va prinde viață acolo unde până acum pândea doar moartea: șacalii.

Dumnezeul Israelului este Dumnezeul speranțelor mesianice, iar Dumnezeul Bisericii este Emanuel-Dumnezeu cu noi. Când Ioan Botezătorul va ajunge să se îndoiască de mesianitatea lui Isus, sau va voi cel puțin să-și întărească ucenicii care veneau să-l viziteze în temniță, Isus le va răspunde celor trimiși de el: Mergeți și spuneți ceea ce ați văzut: șchiopii umblă, surzii aud, orbii văd și tuturor le este vestită Împărăția lui Dumnezeu (Mt 11, 4-5). Isus n-a ezitat să facă semne, minunile prezise de profeți, spre a învăța pe poporul său că acum a sosit ceasul, amiaza mântuirii lumii, în care omul își dobândește adevărata demnitate prin credință, spre a face toate bine asemenea Lui (cf. CBL p. 590).

Cu întreaga Biserică, să ne rugăm: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra (de servilism și lingușire) și a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, privește cu bunătate la fiii iubirii tale și dăruiește tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată și moștenirea veșnică (LR). Amin.

Ritul latin