- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Înălțarea Sfintei Cruci

Posted By pr. Mihai Tegzeș On September 10, 2009 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

Cum de venerăm un obiect, crucea, pe care Mântuitorul nostru a fost răstignit, îndurând chinurile cele mai mari? Are rost să onorăm un “obiect” prin care s-a provocat multă suferință și moartea lui Isus? De fapt, noi nu venerăm obiectul, ci ceea ce Domnul a făcut pentru noi, acceptând suferințele și jertfindu-Și viața pentru mântuirea tuturor oamenilor.

La întrebările de mai sus putem răspunde cu cuvintele apostolului Pavel: “În timp ce Iudeii cer minuni și păgânii caută înțelepciunea, noi îl propovăduim pe Isus cel răstignit, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni, dar pentru cei pe care Dumnezeu i-a chemat, iudei sau păgâni, Cristos este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1, 22-24).

Pavel ne prezintă două idei greșite, pe care oamenii și le fac despre Dumnezeu. Cea dintâi, pretinde că Dumnezeu trebuie să facă fapte extraordinare, minuni supranaturale, deoarece dacă Dumnezeu există, trebuie să demonstreze El însuși omului, puterea Sa. A doua, “calea raționalistă”, crede că dacă Dumnezeu există, mai repede sau mai târziu, omul trebuie să reușească să demonstreze acest lucru cu ajutorul științei, al rațiunii sale umane. În ambele cazuri omul dorește să-L stăpânească pe Dumnezeu și să-L subjuge voinței sale umane: Domnul nu are voie să gândească altfel decât omul!

Acestui mod de gândire, strict uman, Pavel arătându-ne Crucea, ne prezintă un Dumnezeu care ne iubește, care Se pune în slujba mântuirii omului-trădător, creatura Sa. Pe cruce, “Creatorul” slujește “creatura”, din dorința de a o mântui. De fapt, în Scrisoarea către Romani, sf. Pavel ne spune că: la fel cum se plătește cauțiunea pentru eliberarea unui deținut, tot astfel pe cruce, Isus plătește cu sângele Său, prețul pentru răscumpărarea și ispășirea păcatelor oamenilor.

Prin acest mod – considerat “nebunie” de către oameni – Dumnezeu alege să fie solidar cu omul, să-l slujească până la moartea pe cruce! Astfel “șarpele de aramă” din VT este înlocuit acum de Crucea lui Isus, ridicată, o cruce care se termină în Învierea Domnului și a celor ce cred în El.

Fraților! Această sărbătoare s-a născut în Orient, pentru a comemora consacrarea de la Ierusalim, din anul 335, a bisericii Sfântului Mormânt, unde este venerată Crucea descoperită de Împărăteasa Elena, ce se crede a fi a lui Isus. Când în anul 630, Împăratul Heraclit a readus crucea furată de perși, la celebrarea consacrării, s-a adăugat bucuria regăsirii crucii. Din acel moment sărbătoarea s-a extins și la creștinii din Occident.

Primii creștini venerau numai crucea înălțată, ca semn și instrument de care Isus s-a folosit în vederea mântuirii oamenilor; semn al celei mai mari iubiri pe care omul și-ar fi putut-o închipui. Isus lipsea… deoarece înviase. De altfel, în timp ce oamenii vorbesc de greutăți, criză, necazuri, creștinii vorbesc de crucea de zi cu zi. Față de cei dintâi, urmașii lui Cristos știu că vor învia împreună cu El, căci pe cruce, Isus s-a răstignit ca să ne facă părtași iubirii și măririi Sale veșnice. Când, pe cruce, sulița a împuns coasta Sa, îndată a ieșit “sânge și apă“. Un fluviu care spală păcatul lumii, în vederea mântuirii tuturor oamenilor!

Sensul creștin al crucii

Crucea este cea care ține deschise brațele lui Isus, pentru ca să-i îmbrățișeze pe toți oamenii. Ea este izvor de viață nemuritoare: pentru Isus și pentru noi! Pe cruce, Isus transformă aspectul dureros, tragic, dramatic al suferinței, în “suferință mântuitoare”, răscumpărătoare, dătătoare de viață veșnică, fericită. Crucea ne vestește că iubirea biruie și este nemuritoare; că viața biruie moartea!

Nu doar Isus a avut o cruce, ci cu toții suntem chemați să ne purtăm – cu demnitate și credință – crucea de zi cu zi. Fiecare își are crucea sa: este istoria durerii noastre. Dar fiecare cruce are un sens numai dacă, asemene crucii lui Isus, este dusă și purtată cu iubire. Altfel, se transformă în disperare. Fiecare cruce pe care o purtăm, chiar dacă uneori nu înțelegem, poate deveni o minunată istorie de iubire: a unei iubiri care nu se reduce la vorbe goale, care nu ocolește problemele vieții, ci care sărbătorește, clipă după clipă, viața de zi cu zi, făcută din necazuri și bucurii. De fapt, iubirea și durerea sunt cele două brațe ale crucii. Noi trebuie să știm să trecem peste dureri, în drumul vieții către înviere.

Fraților! În clipele grele se cunoaște credința și iubirea omului față de Dumnezeu. Evanghelia ne vestește că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, nu pentru ca să o judece, ci pentru ca să o mântuiască. Pentru că Dumnezeu ne-a iubit mult, a și suferit mult. Trebuie să înțelegem că adevărata iubire implică și suferință. Este o iubire care biruie suferința și egoismul, căci pe cruce, Isus are puterea să se gândească la noi. Ne-o încredințează pe mama Sa. Ne vrea uniți, ne poruncește să fim uniți!

Dumnezeu nu iubește suferințele oamenilor!

Majoritatea suferințelor își au originea în folosirea greșită a libertății, pe care Dumnezeu ne-a dat-o și în faptul că suntem creaturi limitate. Noi, oamenii, nu dorim atât de mult să căutăm un răspuns la suferințele noastre, ci dorim numai să nu mai suferim. Isus nu ne-a dat un răspuns teoretic, ideologic, ci unul practic: a luat asupra sa suferințele noastre și le-a dus la Înviere!

Să evităm suferințele care izvorăsc dintr-o viziune greșită a credinței! Dumnezeu nu iubește suferința. A biruit-o! “A-și lua crucea” înseamnă a iubi și a răspândi iubirea fraților noștri, până la a-și da viața pentru ei. Crucea nu este sinonimul durerii, ci al darului de sine care are la bază respectarea voii Domnului.

Știm că, crucea este simbolul suferinței, al durerii: ceva oribil, pe care omul trebuie să-l evite cu orice preț. Cunoaștem că păgânii din timpul lui Isus considerau “crucea”, o infamie care trebuie înlăturată imediat,: “Până și simplul cuvânt – cruce – trebuie înlăturat, nu numai de pe buzele cetățenilor romani, ci și din mințile lor, din ochii lor, din urechile lor” (Cicero). Numai Dumnezeu putea schimba acest sens negativ al crucii. A făcut acest lucru prin moartea Fiului Său și prin Învierea Sa pentru mântuirea lumii, cum spune un imn liturgic latin: “Prin pomul crucii Tu ai întemeiat mântuirea omului, deoarece de unde izvora moartea, de acolo să învie viața“. Pentru toate popoarele! De fapt, Isus cel răstignit a “înviat” crucea, făcând din aceasta un instrument eficient al iubirii Sale. Astfel crucea devine medicina Domnului pentru vindecarea păcatelor omului, pomul vieții, mijloc de mântuire.

În acest sens, Dietrich Bonhoffer, pastor german spunea: “Unde este crucea, învierea este aproape“.

Medicina Domnului: În deșertul pe care îl străbătea poporul, lipsea apa, pâinea, carnea… orice hrană. Poporul se răzvrătește și-și îndreaptă privirea către Egipt, “pământul sclaviei”, nu către direcția corectă, pământul făgăduinței, locul libertății. Domnul, marele educator al poporului, le-a trimis bolile, pentru ca să-i ajute să se pocăiască pentru necredința lor. După ce poporul s-a căit, Domnul i-a “înfășurat”, binecuvântat cu îndurările Sale. Le-a poruncit să facă un șarpe și să-l înalțe. Cei care îl vor privi vor rămâne în viață. Șarpele era simbolul “dumnezeului vindecător” nu numai în Grecia ci în toată zona mediteraniană. Isus se folosește de acest simbol pe care și-L aplică sieși. Vrea să ne spună că Isus cel răstignit, este noul și adevăratul medic, care vindecă omul de orice boală, dăruindu-i viața veșnică.

Pomul vieții: Părinții bisericii au văzut crucea, ca fiind pomul vieții din Rai. În cartea Facerii i se interzice omului să mănânce din roadele sale. Isus, adevărata viață și adevăratul pom al vieții, ne dăruiește să mâncăm din roadele acestui pom al vieții, crucea. “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul său ca să judece lumea, ci ca să fie mântuită prin El“. Nu este omul cel care culege roadele, ci ele îi sunt dăruite de către Isus, fratele său mai mare și Fiul lui Dumnezeu. De fapt, omul este chemat de Dumnezeu să primească viața, ca pe un dar.

Instrument, mijloc de mântuire: Prin mijlocirea lui Moise, Dumnezeu a dat poporului viață, dar în special mântuire, deoarece l-a salvat de la ispita de a se reîntoarce în Egipt, la starea de sclavie. Isus înălțat pe cruce și ridicat la cer, prin învierea din morți, a devenit pentru toți oamenii: înviere și mântuire. De fapt, prin crucea Sa, Domnul a mântuit lumea!

Fraților! Dumnezeu nu iubește suferința. Când a Înviat și S-a Înălțat la cer, a abandonat crucea. Crucea nu este semnul suferinței lui Dumnezeu, ci al iubirii Sale pentru noi. Una este iubirea unui om care îmi dă numai sfaturi, dar alta este iubirea lui Dumnezeu, care și-a dat viața pentru mine! A “înălța crucea” înseamnă a înălța iubirea lui Dumnezeu, pentru mine. Trebuie să ne bucurăm pentru că Dumnezeu S-a apropia de noi și ne-a făcut darul vieții Sale, pentru ca noi să avem viața Sa, căci: “Nimeni nu are o iubire mai mare, decât cel care își dă viața pentru prietenii săi“.

Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2065/