Start > Ritul bizantin > Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

10 September 2009
1,622 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Nicodim, membru al sinedriului, este un om fără prejudecăți. Mai apoi Îl va apăra pe Isus și-L va înmormânta cum se cuvine. Momentan îi este frică. Merge noaptea la Isus. Nu știm ce dorește să-L întrebe, dar Isus îi răspunde: condiția necesară pentru mântuire este “nașterea din nou”. Nicodim, puțin nedumerit întreabă: “Un om, deja bătrân, cum poate să se nască din nou?”. Isus nu enumeră diferite fapte pe care omul trebuie să le facă sau porunci pe care trebuie să le respecte, ci arată nevoia unei schimbări radicale a vieții omului. A renaște, nu înseamnă a face ceva în plus, a gândi mai bine, ci a-L primi pe Spiritul pe care Dumnezeu ni-L dă și a-I permite să lucreze în viața noastră, pentru ca să schimbe “inima de piatră” în “inima de carne” și omul egoist, în omul care iubește și-și cheltuiește viața pentru binele aproapelui.

Trebuie să subliniem că “Fiul omului“, este o expresie prin care Isus se desemnează pe Sine, în timp ce cuvântul “șarpe” se referă la un eveniment din VT (cfr. Num 21, 4-9): atunci când Poporul ales, în loc să fie recunoscător față de Dumnezeu care l-a eliberat din robie, s-a răzvrătit din cauza greutăților întâmpinate prin deșert și a fost mușcat de șerpii veninoși, aducători de moarte; poporul înfricat și pocăit pentru necredința sa, a cerut ajutorul lui Moise, care din porunca Domnului a înălțat un șarpe de aramă: cel care, după ce ar fi fost mușcat și l-ar fi privit, nu murea. Este clar că cel care salva omul de la moarte, nu era șarpele, ci credința în promisiunea Domnului.

Astfel cu ajutorul acestui episod din VT, în câteva cuvinte, Isus explică cine este El, care este misiunea Sa și care trebuie să fie relația noastră cu El.

De fapt, constatăm că Dumnezeu ne-a iubit într-atât, încât a intervenit să ne salveze viața, slăbită de păcat și condamnată la moarte, pentru a ne da viața plină, cea dumnezeiască: în acest sens L-a trimis la noi pe Fiul Său, care, înainte de-a se sui la cer, a fost înălțat pe cruce; cine Îl privește cu credință tare, primește de la Dumnezeu viața fără de sfârșit.

Iubiților! Să ne amintim că: atunci când poporul Israel a străbătut deșertul în căutarea Pământului făgăduit, de multe ori s-a plictisit, a lenevit și a clevetit, învinuindu-l pe Moise. Dumnezeu a luat apărarea profetului Său și trimițând șerpi peste el, a arătat că lenea și clevetirea sunt izvor de moarte, de distrugere…

La necaz mare, poporul se roagă de Moise, să mijlocească pentru el. Nu numai că îi recunoaște rolul de mijlocitor către Dumnezeu, dar înțelege că singurul care poate să-l ajute este Domnul. Dumnezeu intervine tot prin șarpe, dându-i un înțeles pozitiv, adică vindecător. Acest fapt ne arată că Domnul poate să schimbe în bine, inclusiv răul cel mai mare!

În vechiul Orient, șarpele era și simbol al vieții, al vindecării. Cel care va privi la șarpe, va fi salvat. Șarpele de aramă – dar de la Dumnezeu pentru vindecarea păcătoșilor – este și o punere la încercare a credinței lor. Va fi salvat numai cine va privi la el. Prin urmare, Dumnezeu îl mântuiește pe om, numai cu colaborarea acestuia din urmă. Nu șarpele mântuiește, ci încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu: “cine se întorcea să îl privească, era mântuit nu de ceea ce vedea (șarpele de aramă), ci numai de tine, Mântuitorul tuturor oamenilor” (Sap 16, 7).

Astfel, șarpele – prin care a intrat moartea în lume – își schimbă menirea, devenind cel care vindecă viața. În timp ce șerpii veninoși sunt mulți, șarpele “vindecător” de aramă este unul singur, semn al lui Isus, adevăratul eliberator de cel rău și de moarte! De fapt, “șarpele de aramă” demonstrează oamenilor că nu pot să se mântuiască prin propriile puteri, ci au nevoie de un mijlocitor.

Șarpele de aramă a fost păstrat în templul din Ierusalim până când regele Ezechia, pentru a evita căderea unora în idolatrie, l-a distrus (cfr. 2 Regi 18, 4). Acum, semnul ridicat peste lume în vederea mântuirii celor care cred, este numai Isus cel răstignit și înviat (cfr. Io 3, 14-15). De fapt, Isus S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor viața divină. El a urcat pe cruce, pentru ca toți cei care îl vor privi, să se vindece de bolile lor, tot la fel cum s-au vindecat evreii mușcați de șerpi în deșert. Prin urmare, trebuie să trecem dincolo de semnele vizibile și să ne abandonăm cu credință tare, milei mântuitoare și atotputerniciei lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă ascultare de Dumnezeu și urmarea lui Cristos pe drumul crucii, pentru a primi viața veșnică (cfr. Io 19, 37).

Din vv. 16-17 observăm că mântuirea universală realizată de Cristos, își are izvorul în misterul iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Răspunsul omului, constă în a accepta sau a refuza iubirea Tatălui, care S-a descoperit prin Cristos. Este o iubire care nu judecă, nu acuză lumea, ci o mântuiește. Amin.

Ritul bizantin