În textul Evangheliei, citit la Sfânta Liturghie în Duminica a XI-a după Rusalii, Mântuitorul ne prezintă două din formele de manifestare a iubirii: iertarea şi mila. Evanghelistul Matei îl prezintă pe Mântuitorul dând ucenicilor, pe lângă o serie de sfaturi, puterea legării şi dezlegării, adică a iertării (Mat. 18,18). Este una dintre cele mai mari puteri pe care Hristos a dat-o Apostolilor şi, prin ei, sacerdotului creştin. Am putea spune că aceste cuvinte sunt centrul întregului capitol al 18-lea din Evanghelia după Sf. Matei, în jurul căruia Mântuitorul prezintă câteva norme de aplicare a acestei puteri şi, totodată, exigenţa iubirii faţă de semeni, valabile pentru toţi creştinii. Exercitarea puterii iertării, fie în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii, fie în comportamentul de zi cu zi al creştinului, trebuie făcută cu smerenie, fără aroganţă, fără să sminteşti pe cineva chiar în cazul iertării; fără să dispreţuieşti pe cel pe care îl ierţi, ştiut fiind că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiasă pe cel pierdut şi că vrerea lui Dumnezeu este aceea de a nu se pierde vreunul dintre aceştia prea mici, ai căror îngeri văd pururea faţa lui Dumnezeu, care este în ceruri. Puterea iertării greşelilor confraţilor noştri este o prerogativă cu totul specială pe care Mântuitotul a dat-o Apostolilor, pe care Dumnezeu, prin harul preoţiei, o dă preoţilor.

70 x 7

În Vechiul Testament, numai Dumnezeu ierta păcatele, nu şi oamenii. Acum, oamenii primesc această putere. Cum, aşadar, să nu aibă Apostolii conştiinţa poziţiei lor privilegiate între oameni? Cum să nu aibă clericul conştiinţa poziţiei sale privilegiate între confraţii săi, împreună călători pe drumul mântuirii? Apostolul Petru se vede legând şi dezlegând păcate, iertând şi condamnând în numele lui Dumnezeu, dar el simte că nu este doar personalitatea privilegiată care a primit puterea să ierte sau nu greşelile altora, greşelile pe care oamenii le comit unii faţă de alţii sau chiar păcatele comise faţă de Dumnezeu. El se pune în situaţia concretă să ierte greşelile pe care confratele său le face faţă de el. Se transpune nu în situaţia celui care greşeşte (care este cea mai frecventă la oameni), ci a celui care va trebui să ierte pe cel care i-a greşit. De aceea, el vrea să ştie cum va trebui să acţioneze în mod concret, ca om (nu ca instituţie), când va trebui să-l ierte pe cel care i-a greşit. Aşa că-l va întreba pe Mânuitorul care va fi limita iertării celui care va greşi faţă de el. Textul nu ne dă voie să înţelegem că este vorba de iertarea celui care persistă în greşeală, care şi-a făcut o obişnuinţă să greşească, ci de iertarea celui care, din slăbiciune omenească, va greşi faţă de semenii săi. Prin urmare, Petru întreabă dacă un asemenea om poate fi iertat până la de şapte ori.

Răspunsul Mântuitorului este afirmativ. Şi, ca să întărească, va spune: “Nu zic până la de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Mat. 18,22). Această limită nelimitată a iertării aproapelui îi sugerează lui Petru că el are privilegiul de a ierta şi, în virtutea acestei puteri, va avea şi puterea ca, jignit fiind, să ierte. Creştinul trebuie să depăşească jignirea prin iertare. Prin răspunsul dat lui Petru, Mântuitorul răstoarnă orice calcule omeneşti. Iubirea este mai presus de cifre. Nu poţi controla formele de manifestare ale iubirii faţă de semeni, nu poţi face un fişier al iertării aproapelui. Evanghelia lui Hristos răstoarnă orice calcul omenesc.

Eu iert. Dar tu?

În acest context, Mântuitorul va rosti pilda împăratului care s-a socotit cu supuşii săi, precizând că împărăţia cerurilor se aseamănă acelei speţe. Acestuia i s-a prezentat un slujitor care-i datora enorma sumă de 10.000 de talanţi, echivalentă azi cu o sută de milioane de dolari. Datornicul nu avea cum să restituie împăratului acea sumă. Risca să fie vândut, el şi familia lui, încât împăratul să-şi recupereze banii. El cere însă îngăduinţă de la împărat. Ştiind că nu va putea recupera niciodată suma pe care i-o datora slujitorul, făcându-i-se milă de cel pe care îl păştea nenorocirea, împăratul îi iartă datoria şi-l eliberează. Acesta nu-şi va oferi şansa să se bucure de iertarea stăpânului, comportându-se şi el după modelul aceluia. Trăia inconştient şi iresponsabil marele dar pe care i-l făcuse împăratul. Iresponsabilitatea a mers până acolo, încât, întâlnind la rândul său pe unul dintre tovarăşii săi (nu un străin) care-i datora o sumă imfimă, l-a somat să-i restituie suma datorată. În ciuda faptului că bietul om îi cerea îngăduinţă pentru un timp, spre a se putea achita de datorie, cel deja iertat l-a aruncat în temniţă, până când va reuşi să plătească datoria.

Aflând de comportarea slujitorului iertat, împăratul îl cheamă pe acesta la sine, îl mustră şi-i aplică dreptatea. Împăratul nu-l iertase pentru că ar fi uitat datoria. Nu-l uitase nici pe el, nici datoria, nici trecutul aceluia, ci i-a pus trecutul în faţă, de data aceasta, decantat, transformat, curăţit prin iertare, moment din care slujitorul ar fi trebuit să se comporte în interiorul împărăţiei faţă de semeni, aşa cum împărarul se comportase cu el. În felul acesta, ar fi rămas în memoria şi în dragostea lui. Din păcate, a ajuns sub incidenţa dreptăţii.

Deosebirea dintre iertarea noastră şi iertarea Domnului

Din parabolă, Petru şi cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoinţă faţă de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor şi cantităţilor datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca şi împăratul din parabolă, în împărăţia lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincţie, nu pe oricine, ci numai pe cel care conştientizează şi trăieşte responsabilitatea vinei pentru care voieşte să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conştiente de ceea ce au trebuinţă. Dumnezeu nu iartă pur şi simplu, pentru că este atotputernic şi generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înşişi o atitudine responsabilă faţă de ceea ce vor să li se ierte şi, mai ales, faţă de consecinţele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă şi generozitate împărătească, vrând ca cetăţenii împărăţiei sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte faţă de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaş la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca şi el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.

Parabola avea să-i sugereze lui Petru şi tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci şi de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăţia lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăţie trebuie să se comporte unul faţă de altul ca împăratul din parabolă, cu milă şi iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie şi de iertare a aproapelui.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruinţă împotriva satanei, dar acelaşi Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).

Mila şi iertarea generează un întreg complex de relaţii sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală faţă de toate celelalte fiinţe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigenţelor morale propuse de Evanghelia lui Hristos. El simte suferinţa şi nevoia altora, manifestându-şi acest simţământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obişnuitele acte de generozitate creştină (pomana) şi încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, şi iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conştiinţa proporţiei existente între datoria în dinari şi datoria în talanţi pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie şi, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: “Câtă deosebire există între o sută de dinari şi zece mii de talanţi, tot atâta deosebire există între greşelile semenilor noştri faţă de noi şi greşelile noastre faţă de Dumnezeu. Şi ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanţi în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?” (Omilii la statui).

Transformarea trecutului

Trecut prin baia Botezului, orice creştin beneficiază de şansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanţi, şansa de a i se fi vindecat şi transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca şi cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur şi simplu iertaţi, nu ne şterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în faţa testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greşelile fraţilor noştri. Creştinul are şansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanţi care i-a fost iertată.

Iertarea creştină nu se confundă cu graţierea administrativă sau cu indulgenţa iresponsabilă. Acest tip de “iertare” face iertarea imatură, ipocrită şi ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu iniţiativa generozităţii iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar şi simte nevoia iertării şi cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării şi biruirii satanei prin actele noastre personale săvârşite eclezial. Nu putem fi egoişti în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, şi nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare faţă de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi şi pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte faţă de cel despre care ştie că-l iartă în orice condiţii, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituţia creştină a iertării, care şi-a făcut un obicei în a cere iertare şi nu din a se îndrepta.

Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă

Iertarea nu este nici consecinţa uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel – şi Dumnezeu. În plus, memoria este o funcţie a spiritului căreia nu-i putem co-manda ceea ce trebuie reţi-nut şi ceea ce trebuie uitat. Dar, ţinând minte tot ceea ce memoria noastră reţine, avem puterea să ne comportăm faţă de fratele nostru ca şi cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creştină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greşelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creştin dacă n-a uitat greşelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înşelătorie, manipulare, furt etc., tocmai faţă de cel cu care el merge pe acelaşi drum, acel om şi-ar dori să nu mai vadă faţa celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o faţă amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.

Hristos sângerând

Creştinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăţiei creştine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.

În calitate de creştini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraţilor noştri care ne aduc suferinţe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din consideraţie faţă de Împăratul care ne-a iertat şi ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din preţuirea faţă de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorinţa de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puţine organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.

Ne iertăm unii pe alţii pentru că toţi avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi ne iartă. Ne-a iertat şi ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar şi continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în faţa Tatălui ceresc sângerează pentru toate greşelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel şi efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puţine ocazii semenilor noştri şi lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă şi iertare.

pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă