Start > Ritul bizantin > Semnul Fiului Omului

Semnul Fiului Omului

31 August 2009
1,143 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Ziarul Lumina
Înălțarea Sfintei Cruci

Pe 14 septembrie în cursul fiecărui an bisericesc se face prăznuirea cinstitului lemn al crucii pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Se știe, de asemenea, că în Acatistier este o rugăciune numită “Acatistul Sfintei Cruci”, unde sunt imnuri care se adresează crucii ca și unei persoane. S-a reproșat uneori creștinilor că sunt bigoți, fiindcă se adresează unui obiect ca și unei persoane. Însă, nu trebuie să se piardă din vedere că imnurile respective se adresează, de fapt, Domnului Hristos care s-a jertfit pe acest obiect, iar nu lemnului în sine. De aceea, acatistul în sine nu trebuie privit decât ca o expresie a evlaviei compozitorului creștin și a celor care-l citesc. Citindu-l, ne amintim mereu de patimile Mântuitorului, liber asumate, pentru mântuirea lumii. Acest fapt îl mărturisește și Sfântul Pavel când le scrie corintenilor (Epistola I Corinteni 15, 3) că Hristos a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor.

Cum ne-a răscumpărat Hristos

Învățătura despre moartea ispășitoare a lui Hristos este solid fundamentată pe Sfânta Scriptură a Noului Testament, învățătură fără de care Evanghelia nu ar mai constitui nici o noutate și nici nu ne-ar mai da vreo speranță a mântuirii. Vestea cea bună a Evangheliei constă deci în aceea că, prin cruce, toate fărădelegile noastre au fost ispășite de Hristos, care “a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” (Isaia 53, 6). De aceea Apostolul este pe deplin îndreptățit să spună: “Și nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10, 17), iar “prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Prin jertfa Sa pe cruce, Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatului și, implicit, a celui rău. Astăzi nu prea se mai folosește cuvântul “răscumpărare” sau “a răscumpăra” decât în cazul răufăcătorilor. În antichitate, termenul era foarte bine cunoscut, fiindcă se folosea cu referire la eliberarea sclavilor ori a prizonierilor de război pentru care se fixa un preț, uneori exorbitant, de către stăpân, ce trebuia achitat de familie sau de către prieteni pentru eliberare. Datorită statutului său, sclavul nu se putea elibera niciodată prin propriile mijloace întrucât, indiferent cât de bine lucra și cât câștiga, tot venitul realizat de el se cuvenea exclusiv stăpânului, iar eliberarea prin alte mijloace era de-a dreptul imposibilă. Numai intervenția excepțională a unui om liber, cu multă influență și posibilități materiale îl putea reda pe sclav vieții normale.

La fel pe plan spiritual, ajuns în robia păcatului nimeni dintre muritori nu ar fi găsit pe cineva care să intervină pentru ei și nici nu ar fi avut ce să-i ofere lui Dumnezeu în vederea răscumpărării. Se știe că nici Însuși Domnul Hristos n-a plătit ceva material, ci ne-a răscumpărat cu propriul Său Sânge, după cum zice și evanghelistul că: “Fiul Omului nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să-și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45; Matei 20, 28), fiindcă “numai în El avem răscumpărarea, prin Sângele Lui” (Efeseni 1, 7).

Crucea împăratului Constantin

Cât despre cinstirea Sfintei Cruci, aceasta a început chiar din vremea Sfinților Apostoli, după cum zice Sfântul Pavel: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14), și tot el mai adaugă: “cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru cei ce ne mântuim (adică pentru cei care suntem pe calea mântuirii, cum bine zic alte traduceri – n.n.) este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Tradiția cinstirii Sfintei Cruci a continuat în Biserică până în vremea Sfântului Constantin cel Mare, dar de frica persecuțiilor creștinii o făceau pe ascuns. Abia pe timpul domniei acestui împărat creștinătatea a putut să-și exteriorizeze nestingherit credința pe care o mărturisea. Acest împărat tot Sfintei Cruci îi datorează încreștinarea și de aceea a și dobândit o atât de mare evlavie față de ea. Ca și Sfântul Pavel, el a fost chemat la credința creștină în mod cu totul excepțional. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune că, în ajunul unei mari confruntări armate cu dușmanii săi, a avut parte de o viziune cu totul minunată. Astfel, i-a apărut deodată pe cer semnul Sfintei Cruci alcătuit din niște puncte strălucitoare aidoma stelelor, la miezul zilei și a primit și o profeție că îi va birui pe dușmani cu acel semn. Prevestirea avea o dublă semnificație: prima, că numai prin semnul crucii îi va birui pe dușmanii văzuți, iar a doua, că doar prin aceasta se va putea învinge toată puterea celui rău și își va câștiga mântuirea.

Semnul nu putea fi interpretat altfel decât ca o bunăvoință a lui Dumnezeu față de el și de întreaga creștinătate, ale cărei interese el le va apăra cu multă fervoare până la sfârșitul vieții. De aceea, a poruncit de îndată să se facă o cruce din aur, împodobită cu pietre prețioase după chipul celei pe care o văzuse, cruce de care s-a folosit ca de un steag, pe care a purtat-o solemn în fruntea oștilor pe câmpurile de luptă. Înfruntându-se cu mult mai puternica oaste a lui Licinius, Constantin a câștigat războiul, după care a intrat biruitor cu oștile în Roma (312), capitala marelui Imperiu Roman. Prin Sfânta Cruce, Constantin a câștigat de fapt două mari victorii care îl vor marca atât pe el, personal, cât și viața întregii Biserici.

Prima victorie a fost cea de la podul Milvius de pe Tibru, care l-a transformat radical, făcându-l din păgân un mărturisitor și apărător al lui Hristos, iar cea de-a doua a fost biruința crești-nismului prin editarea și publicarea celebrului Edict de la Milan (313), prin care se garanta libertate de practi-care a credinței creștine. După cum scrie Eusebiu, Constantin a aflat că marea armă a credinței este cea mai potrivită spre a asigura ocrotirea împotriva vrăjmașilor și pentru a dobândi mântuirea sufletului. Prin acest edict, religia creștină a obținut libertatea de a fi mărturisită și practicată nestingherit.

Crucea, în văzul tuturor

Praznicul de astăzi însă (14 septembrie) se numește “Înălțarea Sfintei Cruci” deoarece este legat de comemorarea descoperirii lemnului Sfintei Cruci pe care s-a jertfit Domnul Hristos în cetatea Ierusalimului, pe cheltuiala și osteneala aceluiași împărat Constantin și a mamei sale, Elena. Astfel, vrând să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, a demarat un vast program de înnoire a sfintelor, dar modestelor, lăcașuri de închinare ale creștinilor și de identificare a mormântului lui Hristos și a crucii pe care a fost răstignit. Crucea a fost, într-adevăr, descoperită pe când muncitorii săpau pentru temelia bisericii Învierii.

Tradiția spune că identificarea lemnului crucii pe care fusese răstignit Domnul s-a realizat prin atingerea acesteia de trupul unui mort care a înviat. Cu acest prilej, împărăteasa Elena i s-a închinat cu multă evlavie, dimpreună cu toți cei prezenți la eveniment. Cum poporul era foarte numeros și dornic de a se închina Sfintei Cruci, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălțat crucea pe o estradă, ca să o vadă toată lumea. De atunci, Biserica a luat decizia ca, în amintirea fericitului eveniment, să se insti-tuie o sărbătoare specială dedicată Sfintei Cruci, pe care să o țină toată lumea ortodoxă pe 14 septembrie.

Crucea din inimi

De subliniat că cinstirea crucii are o solidă fundamentare biblică, deoarece a fost preînchipuită cu mult înaintea întrupării Domnului. Cartea Numerii ne spune că, în călătoria lor spre Canaan, israeliții scăpau de mușcăturile veninoase ale șerpilor deșertului pe care-l străbăteau fără nici un alt antidot decât privind la un șarpe de cupru înălțat de profetul Moise pe un stâlp, din poruncă divină (cap. 21). Dovada că acela preînchipuia crucea o avem chiar de la Domnul, care a anunțat că se va înălța pe cruce după cum Moise a înălțat șarpele de aramă pe un stâlp.

Evident că nu faptul în sine al înălțării pe cruce este atât de important, cât scopul acelei înălțări. Dacă pe vremea lui Moise, scăpau pentru moment de moarte, adică obțineau doar o amânare temporară, fiindcă mai târziu tot aveau să moară, prin crucea lui Hristos se asigură, celor care cred în El și Îl mărturisesc prin cuvânt și faptă, nemurirea sufletului și viața veșnică. Acest adevăr trebuie să-l credem, fiindcă ni-l spune Hristos-Dumnezeu, iar nu omul: “Precum Moise a înălțat șarpele în pustie așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15).

Conștientizând semnificația și puterea crucii, chiar de la început slujitorii Bisericii și creștinii nu s-au mai despărțit de ea, întocmai cum soldatul viteaz nu se desparte niciodată de arma sa de luptă, ca să nu fie surprins de dușman nepregătit, ci o poartă cu sine pretutindeni, știind că viața lui depinde de ea. La timpul său, Sfântul Efrem Sirul îi îndemna astfel pe creștini: “Însemnează-te cu semnul crucii! Acoperă-te cu el ca și cu un scut. Nu înceta, creștine, a purta această armă în tot locul și în toată vremea. Nimic să nu faci fără cruce. Înarmează-ți toate mădularele tale cu acest semn și de nimic nu te vei înfricoșa!”.

Desigur, din îndemnul sfântului nu înțelegem că se impune a ne confecționa cruci din materiale scumpe pentru a ne etala posibilitățile materiale, ci are în vedere, în primul rând, însemnarea peste tot și în tot timpul cu acel semn și câștigarea unei dispoziții permanente de a fi jertfelnici în tot ce facem, cum a fost Însuși Hristos pe care-L mărturisim. Crucea, deci, nu trebuie să rămână doar un simbol creștin pe turlele bisericilor ori în cimitir, la căpătâiul celor răposați, ci se impune a o coborî și în inima creștinului care să încerce a și-o modela după inima și voia lui Hristos.

Crucea, semnul Fiului Omului

În înțeles spiritual, crucea mai este și simbolul ostenelii, al luptei persistente cu păcatele proprii și cu puterile răului, este simbolul căii celei strâmte și obositoare spre mântuire. Cine crede că poate accede la mântuire fără cruce, adică urmărind cu orice preț opțiunea confortului, a bunăstării sau a renunțării și evitării suferinței și a sacrificiului de sine, se înșală. Deci, noi cinstim crucea nu pentru ea însăși, ci numai pentru Hristos ce s-a jertfit pe ea și pentru că prin aceasta am obținut mântuirea (I Petru 2, 24). Când facem semnul crucii și ne însemnăm fruntea, pieptul și umerii, noi mai mărturisim și credința în Sfânta Treime, dar și dorința de a ne împărtăși de roadele jertfei lui Hristos pe cruce. Mare bucurie va fi pentru credinioșii cinstitori ai crucii lui Hristos când acest semn se va arăta pe norii cerului ca semn prin excelență al Fiului Omului (Matei 24, 30) și ca preludiu al zilei înfricoșătoarei judecăți. Atunci, necredincioșii, ca și cei care au disprețuit acest semn, nu vor ști unde să se ascundă de frica Marelui Judecător ce nu va putea fi mituit precum judecătorii lumești.

Cum sensul spiritual al crucii este și acela de jertfă și de suferință, ea ne amintește că, de dragul Domnului Hristos care a murit ca om pentru noi, nici o faptă bună, nici o biruință împotriva propriilor scăderi nu se poate face fără a urma cu consecvență exemplul de jertfelnicie al Domnului Hristos. De aceea, la început de orice lucrare bună să cerem ajutorul lui Hristos-Dumnezeu, zicând: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim!”

pr. prof. univ. dr. Petre Semen

Ritul bizantin