În această pericopă a ucigaşilor moştenitorului viei, ne sunt prezentate trei aspecte importante:

1. Grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales – Israel.

2. Nerecunoştinţa poporului israelit faţă de Dumnezeu.

3. Pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această nerecunoştinţă.

Un om bogat, gospodar, a plantat o vie, a făcut tot ceea ce a fost nevoie, ca să o ferească de cei care o ameninţau cu distrugerea şi pentru ca la timpul ei să ofere fructe bune. «Via Domnului Savaot este casa lui Israel», citim în cartea Profetului Isaia (5, 7). Cu 18 secole înainte de venirea Mântuitorului, Dumnezeu l-a ales pe patriarhul Avraam şi neamul său, ca ei să servească planului Său de răscumpărare a omenirii de păcatul strămoşesc şi pentru ca din neam în neam, să transmită mesajul venirii lui Isus Hristos pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. «Voi umbla printre voi şi voi fi Dumnezeul vostru, iar voi poporul Meu» (Leviticul 26, 12).

«Eu Te-am plantat, ca pe o viţă de soi, ca pe cea mai curată sămânţă», spune Domnul prin Profetul Ieremia (2, 21). «O Dumnezeul puterilor… Tu ai mutat via din Egipt», spune psalmistul, (80, 8). În templul Ierusalimului lângă intrarea în Sfânta Sfintelor era desenat un ciorchine mare având struguri de aur – simbolul lui Israel.

Dumnezeu s-a îngrijit de poporul Său, l-a eliberat miraculos din sclavia Egiptului, i-a oferit Zece Porunci pe Muntele Sinai, a făcut pentru el numeroase minuni şi a trimis profeţi, care permanent au amintit poporului că trebuie să-L servească cu fidelitate pe Dumnezeu.

Viticultorul întotdeauna se îngrijeşte de viţa de vie, în special de coroana ei, pentru a o păzi din calea dăunătorilor şi a răufăcătorilor. Dumnezeu l-a înzestrat pe poporul israelit cu o Lege, pentru ca poporul evreu să nu imite popoarele păgâne.

Stăpânul viticultor a construit un foişor, în care paznicii petrec priveghind via. Un astfel de foişor a fost pentru poporul israelit Templul din Ierusalim, în care preoţii ofereau lui Dumnezeu sacrificii şi implorau binecuvântarea cerească pentru popor. Bunul şi îndurătorul Dumnezeu a binecuvântat cu iubire poporul israelit. Prin urmare, poporul ales era dator să servească cu fidelitate lui Dumnezeu, dar istoria lui Israel ne arată că s-a opus voinţei Lui.

La timpul recoltei stăpânul viei şi-a trimis servitorii, pentru a-i aduce partea care i se cuvine din vie, dar lucrătorii i-au prins pe servitori, pe unul l-au bătut, iar pe ceilalţi i-au omorât. În cele din urmă stăpânul viei îl trimite pe fiul său iubit, spunând: «Se vor ruşina de fiul meu» (Matei 21, 37). Dar lucrătorii l-au prins şi l-au omorât.

Acesta este chipul istoriei poporului israelit. Dumnezeu şi-a trimis pe servitorii Lui – profeţii ¬-, care în numele Domnului au adus “roade” demne de adevăr şi fidelitate faţă de El, dar israeliţii nu i-au ascultat pe trimişii lui Dumnezeu. Pe profetul Ilie l-au alungat, pe Isaia l-au omorât, pe Ieremia l-au tăiat, pe Ezechil l-au omorât, pe Zaharia l-au omorât la altar, la fel şi pe alţi profeţi i-au omorât. Cu durere în suflet Mântuitorul a spus: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit» (Matei 23,37).

Atunci când a venit pe pământ promisul şi mult aşteptatul Mesia – Hristos, conducătorii poporului s-au lepădat de El. Au condamnat inocenţa Sa la moarte şi L-au dat lui Pilat ca să-L răstignească.

Înainte cu opt sute de ani profetul Isaia descria nerecunoştinţa poporului israelit, spunând: «Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de iubire pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a plantat-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea speranţă, că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Şi acum voi locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea! Ce se putea face pentru via mea şi nu am făcut eu? Pentru ce atunci când am sperat, să-mi rodească struguri mi-a rodit aguridă?» (Isaia 5, 1-4).

Nerecunoştinţa amară a poporului israelit, a atras asupra lui pedeapsa. «Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via Mea: strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi ea va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii!» (Isaia 5, 5-6). Iar Hristos: «De aceea vă spun, că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va oferi neamului, care va da roadele ei.» (Matei 21, 43). Această pedeapsă a venit în anul 70 d.H., când legiunile romane au înconjurat zidurile Ierusalimului la Sărbătoarea Paştilor, când în oraş se aflau în jur de un milion şapte sute de evrei. Asediul a durat patru luni. În oraş era foamete şi mulţi au pierit. Numai lângă una dintre porţile cetăţii au fost aruncate de către locuitori o sută şaisprezece mii de cadavre, iar peste zidurile cetăţii au fost aruncate peste cinci sute de mii de trupuri neînsufleţite. Pe aceia care au încercat să se furişeze afară din oraş i-au răstignit pe cruce, astfel că în fiecare zi erau răstigniţi în jur de două sute de evrei.

După patru luni legiunile romane au cucerit oraşul. Conducătorul Tit a spus cu mirare: “Numai Dumnezeu i-a smuls pe evrei din interiorul acestor ziduri, căci mâinile omului, nu puteau fi în stare de aşa ceva“. Romanii au ruinat oraşul au aprins templul şi au arat cu plugurile pământul. Nouăzeci şi şapte de mii de tineri au fost duşi în Roma, iar sute de mii au fost trimişi în sclavie la săpăturile care se desfăşurau în regiunile Egiptului. Poporul ales a încetat de a mai fi poporul ales, iar toate popoarele păgâne, care au primit credinţa în Isus Hristos, au devenit moştenitoare ale mântuirii.

În timpul domniei Împăratului Adrian (în anul 135 d.H) israelienii s-au revoltat din nou împotriva Romei. Romanii au înăbuşit repede această revoltă şi sub pedeapsa morţii au interzis evreilor să mai viziteze Ierusalimul. Numai o singură dată pe an, în data căderii Ierusalimului, israelienii aveau dreptul să-l viziteze pentru a plânge la ruinele Templului, dar şi pentru aceasta trebuiau să plătească o sumă mare de bani. Sfântul Ieronim scrie despre aceasta: «Pentru bani au cumpărat aprobarea de a putea plânge la ruinele oraşului lor de secole, acolo, unde în trecut pentru bani, au cumpărat Sângele lui Hristos»

Acest eveniment ne priveşte pe fiecare din noi. Noi, creştinii, suntem aleşi şi chemaţi de către Dumnezeu. Este un dar de la Domnul nostru şi un privilegiu ceresc, că noi avem credinţa şi aparţinem Bisericii lui Hristos. Noi suntem copiii lui Dumnezeu, suntem fraţii şi surorile Domnului nostru Isus Hristos. Avem rugăciuni, Sfânta Liturghie, Sfintele Sacramente, avem Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea suntem datori să ne folosim de aceste daruri ale lui Dumnezeu. Căci Isus spune: «Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere» (Luca 12, 48). Vocea conştiinţei, condusă de Spiritul Sfânt, ne îndeamnă să fim creştini fermi, practicanţi, să trăim în pace şi în iubire cu semenii noştri, ca să devenim «lumină pentru lume» (Matei 5, 14).

Reflexie spirituală

“Dumnezeu este departe? Nu. O astfel de impresie nu este decât incapacitatea noastră de a sesiza prezenţa Sa pătrunzând toate lucrurile. Dumnezeu este acolo, tandru. El este aproape. El îţi atinge dulce inima cu iubirea Sa. El îţi spune: Nu te teme. El este aici, păstrat, putem zice, în adâncul sinelui nostru, care este un moment din viaţa pe care o avem, cu suavitatea discretă a iubirii Sale fără nume, chiar dacă noi nu Îi ieşim în întâmpinare. El este aici, asemenea luminii limpezi care luminează peste tot: nu se vede chipul său, dar este acela care, cu preţul propriului chip, Se dăruieşte tuturor lucrurilor. Te crezi singur? Nu, iată că o voce îţi spune: “Lasă-te în braţele acestui aproape Total, nu vei cădea în gol. Lasă-ţi amarul, vei găsi ceea ce cauţi.” (Karl Rahner)