Start > Ritul bizantin > Pilda viei

Pilda viei

30 August 2009
1,427 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a XIII-a după Rusalii

În această pericopă a ucigașilor moștenitorului viei, ne sunt prezentate trei aspecte importante:

1. Grija lui Dumnezeu față de poporul Său ales – Israel.

2. Nerecunoștința poporului israelit față de Dumnezeu.

3. Pedeapsa lui Dumnezeu față de această nerecunoștință.

Un om bogat, gospodar, a plantat o vie, a făcut tot ceea ce a fost nevoie, ca să o ferească de cei care o amenințau cu distrugerea și pentru ca la timpul ei să ofere fructe bune. «Via Domnului Savaot este casa lui Israel», citim în cartea Profetului Isaia (5, 7). Cu 18 secole înainte de venirea Mântuitorului, Dumnezeu l-a ales pe patriarhul Avraam și neamul său, ca ei să servească planului Său de răscumpărare a omenirii de păcatul strămoșesc și pentru ca din neam în neam, să transmită mesajul venirii lui Isus Hristos pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. «Voi umbla printre voi și voi fi Dumnezeul vostru, iar voi poporul Meu» (Leviticul 26, 12).

«Eu Te-am plantat, ca pe o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță», spune Domnul prin Profetul Ieremia (2, 21). «O Dumnezeul puterilor… Tu ai mutat via din Egipt», spune psalmistul, (80, 8). În templul Ierusalimului lângă intrarea în Sfânta Sfintelor era desenat un ciorchine mare având struguri de aur – simbolul lui Israel.

Dumnezeu s-a îngrijit de poporul Său, l-a eliberat miraculos din sclavia Egiptului, i-a oferit Zece Porunci pe Muntele Sinai, a făcut pentru el numeroase minuni și a trimis profeți, care permanent au amintit poporului că trebuie să-L servească cu fidelitate pe Dumnezeu.

Viticultorul întotdeauna se îngrijește de vița de vie, în special de coroana ei, pentru a o păzi din calea dăunătorilor și a răufăcătorilor. Dumnezeu l-a înzestrat pe poporul israelit cu o Lege, pentru ca poporul evreu să nu imite popoarele păgâne.

Stăpânul viticultor a construit un foișor, în care paznicii petrec priveghind via. Un astfel de foișor a fost pentru poporul israelit Templul din Ierusalim, în care preoții ofereau lui Dumnezeu sacrificii și implorau binecuvântarea cerească pentru popor. Bunul și îndurătorul Dumnezeu a binecuvântat cu iubire poporul israelit. Prin urmare, poporul ales era dator să servească cu fidelitate lui Dumnezeu, dar istoria lui Israel ne arată că s-a opus voinței Lui.

La timpul recoltei stăpânul viei și-a trimis servitorii, pentru a-i aduce partea care i se cuvine din vie, dar lucrătorii i-au prins pe servitori, pe unul l-au bătut, iar pe ceilalți i-au omorât. În cele din urmă stăpânul viei îl trimite pe fiul său iubit, spunând: «Se vor rușina de fiul meu» (Matei 21, 37). Dar lucrătorii l-au prins și l-au omorât.

Acesta este chipul istoriei poporului israelit. Dumnezeu și-a trimis pe servitorii Lui – profeții ¬-, care în numele Domnului au adus “roade” demne de adevăr și fidelitate față de El, dar israeliții nu i-au ascultat pe trimișii lui Dumnezeu. Pe profetul Ilie l-au alungat, pe Isaia l-au omorât, pe Ieremia l-au tăiat, pe Ezechil l-au omorât, pe Zaharia l-au omorât la altar, la fel și pe alți profeți i-au omorât. Cu durere în suflet Mântuitorul a spus: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeți și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit» (Matei 23,37).

Atunci când a venit pe pământ promisul și mult așteptatul Mesia – Hristos, conducătorii poporului s-au lepădat de El. Au condamnat inocența Sa la moarte și L-au dat lui Pilat ca să-L răstignească.

Înainte cu opt sute de ani profetul Isaia descria nerecunoștința poporului israelit, spunând: «Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de iubire pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curățit-o de pietre și a plantat-o cu viță de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a și un teasc. Și avea speranță, că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Și acum voi locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, fiți judecători între mine și via mea! Ce se putea face pentru via mea și nu am făcut eu? Pentru ce atunci când am sperat, să-mi rodească struguri mi-a rodit aguridă?» (Isaia 5, 1-4).

Nerecunoștința amară a poporului israelit, a atras asupra lui pedeapsa. «Acum vă voi face să știți cum mă voi purta cu via Mea: strica-voi gardul ei și ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei și ea va fi călcată în picioare. Și o voi pustii!» (Isaia 5, 5-6). Iar Hristos: «De aceea vă spun, că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va oferi neamului, care va da roadele ei.» (Matei 21, 43). Această pedeapsă a venit în anul 70 d.H., când legiunile romane au înconjurat zidurile Ierusalimului la Sărbătoarea Paștilor, când în oraș se aflau în jur de un milion șapte sute de evrei. Asediul a durat patru luni. În oraș era foamete și mulți au pierit. Numai lângă una dintre porțile cetății au fost aruncate de către locuitori o sută șaisprezece mii de cadavre, iar peste zidurile cetății au fost aruncate peste cinci sute de mii de trupuri neînsuflețite. Pe aceia care au încercat să se furișeze afară din oraș i-au răstignit pe cruce, astfel că în fiecare zi erau răstigniți în jur de două sute de evrei.

După patru luni legiunile romane au cucerit orașul. Conducătorul Tit a spus cu mirare: “Numai Dumnezeu i-a smuls pe evrei din interiorul acestor ziduri, căci mâinile omului, nu puteau fi în stare de așa ceva. Romanii au ruinat orașul au aprins templul și au arat cu plugurile pământul. Nouăzeci și șapte de mii de tineri au fost duși în Roma, iar sute de mii au fost trimiși în sclavie la săpăturile care se desfășurau în regiunile Egiptului. Poporul ales a încetat de a mai fi poporul ales, iar toate popoarele păgâne, care au primit credința în Isus Hristos, au devenit moștenitoare ale mântuirii.

În timpul domniei Împăratului Adrian (în anul 135 d.H) israelienii s-au revoltat din nou împotriva Romei. Romanii au înăbușit repede această revoltă și sub pedeapsa morții au interzis evreilor să mai viziteze Ierusalimul. Numai o singură dată pe an, în data căderii Ierusalimului, israelienii aveau dreptul să-l viziteze pentru a plânge la ruinele Templului, dar și pentru aceasta trebuiau să plătească o sumă mare de bani. Sfântul Ieronim scrie despre aceasta: «Pentru bani au cumpărat aprobarea de a putea plânge la ruinele orașului lor de secole, acolo, unde în trecut pentru bani, au cumpărat Sângele lui Hristos»

Acest eveniment ne privește pe fiecare din noi. Noi, creștinii, suntem aleși și chemați de către Dumnezeu. Este un dar de la Domnul nostru și un privilegiu ceresc, că noi avem credința și aparținem Bisericii lui Hristos. Noi suntem copiii lui Dumnezeu, suntem frații și surorile Domnului nostru Isus Hristos. Avem rugăciuni, Sfânta Liturghie, Sfintele Sacramente, avem Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea suntem datori să ne folosim de aceste daruri ale lui Dumnezeu. Căci Isus spune: «Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere» (Luca 12, 48). Vocea conștiinței, condusă de Spiritul Sfânt, ne îndeamnă să fim creștini fermi, practicanți, să trăim în pace și în iubire cu semenii noștri, ca să devenim «lumină pentru lume» (Matei 5, 14).

Reflexie spirituală

“Dumnezeu este departe? Nu. O astfel de impresie nu este decât incapacitatea noastră de a sesiza prezența Sa pătrunzând toate lucrurile. Dumnezeu este acolo, tandru. El este aproape. El îți atinge dulce inima cu iubirea Sa. El îți spune: Nu te teme. El este aici, păstrat, putem zice, în adâncul sinelui nostru, care este un moment din viața pe care o avem, cu suavitatea discretă a iubirii Sale fără nume, chiar dacă noi nu Îi ieșim în întâmpinare. El este aici, asemenea luminii limpezi care luminează peste tot: nu se vede chipul său, dar este acela care, cu prețul propriului chip, Se dăruiește tuturor lucrurilor. Te crezi singur? Nu, iată că o voce îți spune: “Lasă-te în brațele acestui aproape Total, nu vei cădea în gol. Lasă-ți amarul, vei găsi ceea ce cauți.” (Karl Rahner)

Ritul bizantin