Predici

Sfanta Evanghelie de astazi ne arata puterea credintei prin care omul credincios poate muta munti, dupa cum ne spune Isus Cristos sau scoate apa chiar din piatra seaca, dupa unii exegeti.

Multi dintre crestini ar fi considerat ca, daca Petru a raspuns Mantuitorului, fara nici un pic de retinere sau fariseism, ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, a fost ales cap peste apostoli si luand in considerare temperamentul lui colerico – vulcanic, are si o credinta puternica in cel al carui discipol era. Dar, totusi, cand i se pune credinta la incercare, cade examenul. Cade si acum cand cere sa mearga pe apa la Isus, dupa cum va ceda si se va dezice de Isus in curtea arhiereului Caiafa, la proces.

Frica este o stare naturala a firi umane si se manifesta indiferent de vointa omului, avand diferite cauze emotiv – evolutive ce pot avea sau nu legatura directa cu actiunile externe ale omului. De aceea omului nu ar trebui sa-i fie frica de Dumnezeu, daca este curat si fara de pacate, pentru ca Dumnezeu este iubire, este dragoste, este alean si consolare, ajutor in vreme de necaz si aparator in caz de ispita.

Sfantul Ilie ne arata ca Dumnezeu nu se manifesta dur sau brutal, ci precum o adiere usoara de vant pe canicula, a carui suflare racoreste, dezmearda si mangaie prin actiunea Spiritului Sfant care nu are nici intr-un caz menirea de a speria pe cineva.

Sigur ca viata nu este precum un izvor curat de munte care curge necontenit, cu acelasi debit, la vale, ea este presarata cu furtuni, cutremure si chiar inundatii. Ceea ce insa ramane vesnic, ca un balsam vindecator, este Dumnezeu.

Daca actul credintei nu duce omul la frica, lipsa credintei, a cunoasteri, atrage, intotdeauna, pierderea sperantei si a scopului pentru care acesta a fost creat. Ca atare frica duce la pierderea credintei adevarate, mai ales daca este urmarea unui pacat comis, asa dupa cum avem diferite exemple in Sfanta Scriptura. Adam cand a realizat ca a cazut in neascultare a vrut sa se ascunda de la fata lui Dumnezeu (cf. Geneza 3,10); credinta este cea care-l face pe Petru sa mearga pe ape spre Isus, dar imediat ce aceasta ii scade, incepe sa se scufunde, s.a.

Trebuie sa observam ca actul credintei, nascut din frica sau din interes, nu are calitati mantuitoare, ea doar creeaza emotii si sentimente umane. “Unde este frica, nu este iubire” spune sfantul apostol si evanghelist Ioan in 1 Io. 4,18. In schimb, Isus, ne asigura ca actul credintei este insotit intotdeauana de fericire. Lui Toma ii spune ca sunt mai fericiti cei care au crezut dar nu au vazut (cf. Io. 20,19) sau Elisabeta care-i spune Preacuratei Fecioare Maria :“Fericita esti ca ai crezut” (cf. Lc. 1,45).

In lipsa credintei adevarate, ne scufundam ca Petru, chipul lui Isus ne pare o naluca, daca, in sufletul nostru, Dumnezeu nu mai are loc. Dubiul, indoiala si alte sentimente de acest gen, nu au ce cauta in actul credintei deoarece acestea echivaleaza cu necredinta si chiar cu ateismul. Credinta in Cuvantul lui Isus si in sprijinul sau, impreunate cu rugaciunea sincera, ne poate salva din orice situatie dramatica, caci omul credincios umbla prin credinta nu prin vedere (cf. 2Cor. 5,7).

Barca lovita de valuri este Biserica lui Cristos, care inca de la inceputurile sale si de atunci, continuu, a fost lovita de valuri, mai mult sau mai putin puternice, in speranta zdruncinari sale.

Teama si dubiile lui Petru, ca si a celor din barca cu el, sunt temerile si dubiile crestinilor dealungul istoriei, cauzate de putinatatea credintei noastre, a celor care formam Biserica lui Cristos. In loc ca noi, membrele Biserici lui Cristos, sa o tinem si sa o sustinem mereu pe val, ca sa nu fie rasturnata din cauza oscilari credintei noastre, ne comportam ca si cum am naviga cu o barca fara carmaci. De aceea Isus a intervenit si ne cere continuu sa ramanem treji, sa fim curajosi, sa ramanem in priveghere ca sa nu permitem “rasturnarea” Biserici sale, dar nici slabirea credintei noastre. Nu trebuie sa ne pierdem curajul pentru ca Isus nu ne paraseste, el vine la noi, ne conduce, ne indreapta barca vieti, spre pamantul fagaduintei ca Dumnezeu pe evrei dupa ce i-a scos din robia Egiptului. Amin.

pr. Vasile Rob Ritul bizantin