- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Dar inima lui este departe de mine

Posted By pr. Anton Dancă On July 19, 2009 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

După ce în cinci duminici de-a rândul Liturgia cuvântului ne-a introdus prin evanghelie în teologia forte a sf. apostol Ioan, care a culminat cu mărturisirea de credință a sf. Petru: Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu, acum ne întoarce la evanghelia lui Marcu spre a considera Legea lui Moise în viziunea Sfântului lui Dumnezeu.

Dar ce a înțeles sf. Petru când a afirmat că Isus este Sfântul lui Dumnezeu?… Ceea ce știa despre Isus este că: a făcut tuturor numai bine și nici un rău nimănui. Felul în care Isus făcea binele demonstra o iubire infinită. Felul în care, nu numai că a evitat răul, ba chiar a iertat păcatele multora, i-au dat convingerea că El poartă în sine sfințenia lui Dumnezeu, că este atât de sfânt încât ceva mai mult nici nu se poate concepe: «sfânt până la Dumnezeu», egal în sfințenie cu însuși Izvorul sfințeniei, că numai El a putut sfida fără teamă pe orice adversar: Care dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8, 46).

În virtutea sfințeniei divine, Isus, Regele desăvârșirii, își afirmă dreptul de a conduce pe oameni la sfințenie, de a îndrepta ceea ce denaturează conținutul Legii și de a da mijloacele sacramentale care să sprijine voința oamenilor de a fi sfinți, spre a șterge lacrimile Tatălui din ceruri cauzate de faptul că inima poporului său este departe de Dânsul. Isus începe cu Legea.

Măreția unui popor stă în a-l avea pe Dumnezeu cât mai aproape (Lec.I-a: Dt 4, 1-2. 6-8). Inițiativa apropierii o are Dumnezeu însuși care se revelează poporului. Legea, făcând parte din revelație, este un dar al iubirii divine care are menirea să-i apropie pe oameni de Creatorul lor. Când Israelul a primit Legea a simțit această iubire, această bunătate cerească, fiindcă Dumnezeu nu le-a impus Legea cu forța, nu «le-a băgat-o pe gât» spre a-i subjuga, spre a le răpi libertatea, ci spre a le-o dărui, spre a-i face să înțeleagă rațiunea lor de a fi, pentru a le deschide calea spre patria libertății și fericirii lor. Ascultarea conștientă și liberă față de Lege va demonstra tocmai înțelepciunea lor asupra valorilor teologice și morale care vin din înțelepciunea Legiuitorului. Destinul său este acela de a merge împreună cu Dumnezeu pe o cale care are ca țintă pe Dumnezeu însuși. Garanția fericirii pe care alături de Dumnezeu o dau evenimentele istorice care îl arată pe Dumnezeu iubitor și mântuitor. Trăirea Legeii dă generațiilor viitoare garanția fericirii cu Dumnezeu (cf. CBL p. 248-249).

Când Legea provine din iubire și trăirea ei tot din iubire, nu mai trebuie adăugat nimic și nici nu se poate scoate din ea nimic. Omul trebuie să adauge doar iubire fără măsură.

Să vedem dacă Isus este de aceeași părere (Mc 7, 1-8a. 14-15. 21-23).

Isus a afirmat-o clar că nu a venit să desființeze Legea și profeții, că o să desăvârșească toate (Mt 5, 17) prin iubirea sa, dar s-a ridicat cu vehemență împotriva unor prescrieri tradiționale și a unor omisiuni din spiritul Legii făcute de farisei și scribi. Numele de fariseu înseamnă milă, desăvârșire, dar a devenit sinonim cu fățarnic și ipocrit. Aprigi apărători ai spiritualității poporului, încetul cu încetul fariseii au atenuat în mod serios așteptările și speranțele mesianice care demonstrau o deschidere universală și considerate drept periculoase din punct de vedere politic și au accentuat practicile de cult, dându-le prioritate asupra datoriilor de fraternitate umană și asupra dreptății sociale din cauza confruntărilor cu păgânii, cu asupritorii lor. Cum să-i iubești? Dacă nenorociții – văduvele, orfanii, leproșii etc – sunt bătuți de Dumnezeu, de ce nu s-ar putea profita de pe urma lor?.. Și astfel, dintr-un semn al alianței și al libertății, Legea, împovărată de prescrieri omenești sau de practici de cult, a devenit cătușa robiei.

Un alt pericol grav și radical a fost și acesta: a pus la baza mântuirii dreptatea umană înaintea dreptății lui Dumnezeu. Mântuirea, conform practicilor adăugate, nu se baza pe har și pe inițiativa divină, ci pe observarea poruncilor și pe practica faptelor bune legate de cult, ca și cum omul ar fi fost capabil să se salveze singur (cf. MAC p. 944-945).

Un alt motiv pentru care Isus se opune cu vehemență fariseismului orb este și acesta: să facă inimile ucenicilor să vibreze la revelarea iubirii divine față de cei năpăstuiți, încurajându-i în misiunea lor viitoare.

Isus condamnă în concret prescrierile referitoare la curăție și necurăție. Relația curat-necurat este corelativă cu relația sacru-profan. Aceasta ar însemna că în lume sunt locuri și lucruri sfinte prin sine și devii sfânt intrând sau având acestea. Altele sunt rele și necurate și devii rău sau necurat prin locuri sau lucruri rele. Isus afirmă că locurile și lucrurile din lume nu sunt niciodată necurate, dar devin astfel numai prin inima oamenilor. Într-un cuvânt, Isus condamnă ceea ce putem numi «automatismul» amplificării Legii, adică acea căutare privilegiată a anumitor zone de refugiu (Legea înțeleasă în sens tradițional) care ar fi de ajuns spre a ne simți imediat ca și mântuiți. Nu sunt locuri sacre dinainte: nu-i suficient ca o persoană, un loc, o casă etc. să fie consacrate lui Dumnezeu ca să devină în mod automat sacre și tabu. Singura sfințenie posibilă vine după aceea, când omul, liber și conștient, adoptă o conduită conform cu voința lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: nu există sacru și profan în sine, curat sau necurat în sine. Creația este «seculară», poate fi sacră și profană datorită omului și lumii numai prin canalul dialogului dintre Dumnezeu și om (cf. CBL p. 1056-1059). In viziunea lui Isus este o ipocrizie să te speli pe mâini cu scrupulozitate sau să dai importanță la orice altceva din exterior, când inima este plină de vicii. Interiorul omului trebuie curățit fiindcă de aici vin intențiile rele, desfrânarea, furtul, crima, adulterul, lăcomia, reavoința, înșelăciunea, necurăția, invidia, calomnia, mândria, prostia. Fără curățirea inimii nu poate fi vorba despre observarea Legii, fiindcă tocmai acest lucru îl urmărește ea, ca să-l elibereze pe om de patimi și de vicii, spre a-l face capabil să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele (cf. Intimità divina p. 1135).

Ce au înțeles ucenicii din învățătura lui Isus?

Iată-l pe sf. Iacob în prim plan (Lec. a II-a: 1, 17-18. 21b. 27) care afirmă că adevărata religie, evlavie, adevărata legătură cu Dumnezeu este viața trăită în iubire. Dumnezeu însuși își trăiește propria viață numai în iubire. Nu stă în caracterul iubirii de a ispiti și de a duce la păcat, așa cum se întâmplă cu zeii altor religii și de care literatura este plină (începând cu Homer). Neconformitatea voinței omului față de voința lui Dumnezeu duce la păcat și păcatul la moarte (spirituală mai presus de cea fizică). Din contra, Dumnezeu este Tatăl luminilor (cf. Iob 38, 7. 28), adică este deasupra tuturor, chiar a astrelor, el nu-i supus schimbărilor, rămâne imutabil în iubire și vrea ca omul să fie asemenea lui. Ca să fie și să rămână astfel, Dumnezeu i se descoperă prin Cuvântul său. Dacă omul practică cele auzite, Legea divină generează în om libertatea, și atunci ea nu mai este un jug apăsător, ci călăuză și izvor de bucurie. Trebuie știut însă, așa cum am mai spus, observarea meticuloasă a Legii nu-i garanție suficientă pentru adevărata religiozitate. În această privință este foarte ușor ca cineva să se înșele. Pentru a evita acest pericol sunt două criterii caracteristice religiei creștine: binefacerea, bunăvoința față de cei nevoiași (văduve și orfani) și efortul de a duce o viață curată în această lume contaminată și secularizată (cf.CBL p. 1823).

Din păcate, fariseismul și formalismul nu-i un păcat numai al celor dojeniți de Cristos din acea vreme. Chiar de la începutul Bisericii un fel de a gândi în mod fariseic a încercat să blocheze dinamismul misionar impunând convertiților din păgânism circumciziunea și alte rituri evreiești. A fost necesară intervenția energică a sf. Paul și hotărârile primului conciliu apostolic din Ierusalim spre a stopa zelul nociv. Azi avem tradiționalismul celor comozi care se opun înnoirilor conciliare și știu să critice tot ceea ce afirmă Magisteriul Bisericii. Ne numim catolici – universali – și totuși atât de des ne lăsăm închistați în egoism; ne împărtășim și uităm comuniunea cu cei orfani, săraci, văduve și bolnavi (cf. MAC p. 945). Lipsa de iubire îmbătrânește Biserica și societatea și le pregătește epitaful.

Sper că iubirea ne-a chemat și ne-a adunat să celebrăm Euharistia spre a reîntineri Biserica, spre a ne jertfi cu Cristos pentru a-i șterge lacrimile Tatălui ceresc, spre a nu-l cinsti numai cu buzele, spre a fi aproape de el cu inima… De aceea, când preotul celebrant ne îndeamnă: Sus inimile!, să avem adevărul pe buze și în inimă când îi răspundem: Le avem la Domnul. Să ne rugăm: Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârșit, sădește în inimile noastre iubirea față de numele tău; unește-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun și veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi! (LR), convinși fiind că lumea rea se schimbă numai în măsura în care noi ne îndreptăm inimile spre tine. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2005/