Start > Ritul latin > Între murdar și curat

Între murdar și curat

19 July 2009
889 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul B)

Un discurs supărător

Când într-o predică apare termenul de “lege”, cu sau fără majuscule, cineva simte aceeași neplăcere pe care o observă atunci când aude vorbindu-se despre bani. “Suntem aici”, comentează din vârful buzelor. Moise, în predica sa pasionată, care parcurge majoritatea paginilor din Deuteronom, nu ezită să scoată în continuu “norme și legi”, și nu pare că ascultătorii săi ar protesta (cât privește observarea, vai, aceasta este o altă treabă). Mai mult, Evreii se simt orgolioși tocmai din motivul Legii pe care au primit-o ca dar din partea Domnului (ar fi suficient să citim acel cântec minunat de laudă reprezentat de Psalmul 119), și care punea temelia superiorității lor față de celelalte popoare. Dar să vedem să subliniem, în cheie de actualitate, unele puncte, considerând și celelalte două lecturi.

1 – Legea, izvor de viață. Moise nu vorbește de “promulgare”, ci de “învățarea” Legii: “Ascultă normele și legile pe care eu te învăț”. Nu este atât o chestiune de a impune, ci de a face să înțeleagă. Nu suntem pe terenul codicelui, ci al înțelepciunii. Legea, astfel, devine instruire, și deci izvor de viață, ca înțelepciunea. Poruncile Domnului, departe de a complica viața, de a o mortifica, de a o limita, o favorizează, îi asigură o posibilitate de dezvoltare, înserând-o în planul lui Dumnezeu. Moise vrea mai ales să-i facă să înțeleagă că acele “norme și legi” coincid cu binele nostru adevărat.

2 – Intangibilitatea. “Să nu adăugați nimic la ceea ce eu vă poruncesc și nu scoateți nimic din ea”. Sunt semnalate două ispite veșnice din partea omului: a sustrage, a atenua, a elimina ceea ce este neplăcut; a adăuga, abuziv, o cantitate de prescripții suplimentare și minuțioase, făcând ca Legea să piardă caracterul său de universalitate și făcând-o de nerecunoscut față de intenția Legislatorului. În amândouă cazurile omul se descoperă substanțial neascultător, pentru că se substituie lui Dumnezeu manevrând arbitrar Legea sa. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să mențină legate cele două aspecte de seriozitate și simplicitate.

3 – Esențialitatea. Isus, din partea sa, denunță un alt abuz: “Neglijând porunca lui Dumnezeu, voi observați tradițiile oamenilor”. Se determină astfel, inevitabil, confuzia. Totul este pus pe același plan. Mai mult, adesea obiceiurile, interpretările oamenilor se termină prin a deveni mai importante și obligatorii decât porunca lui Dumnezeu, și oricum o întunecă. Se face o mutare periculoasă. Este abandonat centrul, neglijat conținutul esențial al mesajului, și se pune în zonele periferice, atenția este capturată de elemente marginale, se apără cu îndârjire poziții irelevante. A fi creștini se identifică cu un punct particular al moralei, care devine predominantă, chiar și obsesivă, și se termină în a pune pe al doilea plan exigențele cele mai radicale ale credinței.

Semnul de recunoaștere al discipolului și al comunității credincioșilor, stabilit de Cristos, este substituit cu devize abuzive (și, în ciuda aparențelor, destul de puțin angajante). Specificul creștin se multiplică și se diluează într-o serie greșită de manifestări, care practic îl anulează. Marele fluviu se pierde, alunecă în mii de meandre, râuri, golfuri și bălți, invadează teritorii discutabile, de aceea devine extrem de dificil de recunoscut, trebuie urmat marele curent. În fond, este ca și cum Cristos i-ar mustra pe farisei: “Sunteți foarte abili în a face… altceva”. Dacă ne gândim bine, chiar și acea tendință exasperată se referă la categoria purului și a impurului, reintră în această tendință a omului de a face “altceva”, de a face totul, cu excepția a ceea ce vrea cu adevărat Domnul.

4 – Elementul neprevăzut. În perspectiva biblică, atenționarea lui Iacob (lectura a doua), raportul cu Cuvântul se definește prin două atitudini complementare: a asculta și a practica. “Să fiți dintre aceia care pun în practică cuvântul și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă”. Noi reușim să ne înșelăm pe noi înșine inserând un al treilea element: a examina. De aceea, împreună cu ascultarea și practica (și aproape totdeauna pe seama lor) am introdus vorbăria mai mult sau mai puțin doctă, divagațiile mai mult sau mai puțin pertinente. Am devenit specialiști în interpretare, punctualizare, discutare, comentare, analizare, studiere, cernere, explicare. Învăluim Cuvântul lui Dumnezeu în mlaștina cuvintelor noastre. În loc să-l luăm în serios, spunem cuvinte în jurul Cuvântului. În loc să ascultăm (sau să citim) Cuvântul, ascultăm (sau citim) ceea ce “experții” spun despre Cuvânt. Dumnezeu ne vorbește și noi ne preocupăm de ceea ce se gândesc despre el alții.

5 – Avantaje și riscuri ale apropierii. “Care națiune mare are divinitatea așa de aproape de sine, așa cum Domnul Dumnezeul nostru este aproape de noi ori de câte ori îl chemăm?” Toți pretindem să-l simțim pe Dumnezeu aproape când este vorba de a-I cere ceva. Dar preferăm să nu-l simțim aproape când El ne cere ceva.

6 – Înlăturați “ismele”, dar fără a elimina Legea. De acord cu deformările legalismului, juridismului, ale cazuisticii, ale ritualismului. De acord cu riscul formalismului, prin care se observă mai mult aspectele exterioare, aparențele, decât substanța; comportamentele cât și convingerile profunde; fațada decât interiorul casei. Să înlăturăm și toate “ismele”, începând cu fariseismul, care reprezintă mereu o degenerare. Dar o dată denunțate și eliminate “ismele”, trebuie să încheiem cont cu Legea lui Dumnezeu. Fariseii observanți – și nu toți îmbrăcau caricatura fariseismului – încheiau acele conturi cu Dumnezeu. Sunt dintre aceia care fac să treacă prin contrabandă produse care nu au nimic în comun cu Evanghelia. Dar sunt și dintre aceia care fac să dispară Legea lui Cristos. Fariseii curățau exteriorul farfuriei și al paharului (Mt 23,25). Dar cineva, astăzi, fără să îndepărteze murdăria și “jaful” care este înăuntru, nu se preocupă deloc nici de faptul de a lăsa pe margine amprentele unsuroase. Desigur, trebuie să distingem între formă și substanță. Dar când lipsesc atât substanța cât și formele?

7 – Apropo de conștiință. Isus raportează totul la “înăuntrul” omului, adică la inima sa. Astăzi am prefera să apelăm la conștiință, ca “loc” al alegerilor decisive, al orientării globale care trebuie dată existenței noastre. Totuși ar fi oportun să punem întrebarea: care conștiință? Conștiința, de fapt, nu este un izvor necontaminat, și nici un mecanism perfect funcțional. Trebuie să recunoaștem că dacă legea se poate degenera, și conștiința se poate corupe. Așa cum nu trebuie absolutizată legea, tot astfel nu trebuie să considerăm conștiința ca un absolut. Obiectivității și stricteții reci a legii poate să corespundă “subiectivismul impenitent” al unei conștiințe exaltate prin ea însăși, sustrasă oricărui control, dincolo de orice verificare și confruntare.

Trebuie să recunoaștem că în mulți indivizi conștiința nu s-a dezvoltat, a rămas într-un stadiu adolescentin, și deci nu este în stare să înfrunte cu seriozitatea cerută problemele vârstei adulte. Să înlăturăm orice iluzie. Conștiința nu se conservă în stare pură (și nici nu se naște “imaculată”). Ea absoarbe germenii mentalității curente, ale modei, ale unei formații sigure, ale diferitelor obiceiuri. Conștiința trebuie curățită în continuu și, mai ales, să crească. Mi se pare deci destul de oportună notația lui Iacob (lectura a doua): “Primiți cu docilitate cuvântul care a fost semănat în voi și care poate salva sufletele voastre”. Cuvântul nu este depozitat în noi ca o pagină care nu se poate modifica, și nici ca o piatră. Cuvântul nu este cristalizat, ci viu. Este o sămânță care încolțește, se dezvoltă, nu un trup mumificat.

Prin meditație, înrădăcinarea în diferite situații, impactul cu diverse evenimente ale istoriei – inclusiv cea personală – dobândește sensuri mereu noi. Cuvântul are nevoie de acel laborator privilegiat care este conștiința. Dar și conștiința are nevoie de Cuvânt pentru a funcționa corect. Așa cum omul este în devenire, tot așa și conștiința este în devenire. Nu este omologată o dată pentru totdeauna. Este “făcută”, corectată, rectificată în continuare. Se spune, obișnuit: “judecata fără apel a conștiinței”. Uitând că, la rândul ei, conștiința este judecată de Cuvântul lui Dumnezeu.

8 – Contactul cu aproapele purifică mâinile. Este încă o instanță la care conștiința trebuie să facă referire: omul. În special cel sărac, acela care nu contează, persoana care suferă, cel asuprit, victima abuzurilor. Iacob indică două categorii sociale “slabi” din timpul său: orfanii și văduvele. Astăzi putem să adăugăm pe bătrâni, negrii, emigranții, în sfârșit nenumărate feluri de discriminați și respinși. Rămâne oricum faptul că eu sunt ascultător față de lege în măsura în care o practic în favoarea celui respins, abandonat. Eu acționez “conform conștiinței” când mă las condus de inimă.

Conștiința mea este “luminată” când primește lumina din nevoia altuia. Conștiința mea este “pură” (Religia pură și fără pată în fața lui Dumnezeu…”) atunci când accept să-mi murdăresc mâinile pentru “a veni în ajutor” celor aflați în dificultate. Mă apropiu de Dumnezeu numai când am curajul de a nu mă îndepărta de aproapele meu. Fariseilor le era frică să se contamineze de anumite persoane. Creștinul știe că numai contactul cu mizeria îl face “prezentabil” în fața lui Dumnezeu. Dacă preotul și levitul ar fi avut curajul să “se murdărească” apropiindu-se de cel rănit, ar fi fost în stare apoi să celebreze un cult “pur”.

Ritul latin