Start > Ritul latin > Riscul de a decide

Riscul de a decide

19 July 2009
663 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul B)

Obligați să aleagă

Marea adunare de la Sichem și marele discurs în sinagoga din Cafarnaum au aceeași finalitate obligatorie: este vorba de a lua o hotărâre, să facă o alegere precisă. Atât Iozue cât și Isus (practic același nume) cer ca să ia o poziție clară, să iasă afară, să declare public: “Dacă nu vă place să slujiți Domnului, spuneți astăzi pe cine vreți să-l slujiți…” “Poate și voi vreți să plecați?” Dumnezeu sau idolii. Cuvântul sau cuvintele. “Limbajul dur” sau soluții de comoditate.

Desigur, noi am prefera să stăm într-o zonă neutră, Să trândăvim într-o țară a nimănui. Să comentăm, să interpretăm, să ne pierdem timpul în jurul “limbajului dur”. Să ne implicăm, dar nu prea mult. Să facem să stea împreună, să adoptăm o soluție de compromis. Suntem specialiști în a împăca realități inconciliabile. Dacă ar fi după noi, am alege să nu alegem, am hotărî să amânăm orice hotărâre. Dar nu se pot evita anumite scadențe. Trebuie să aruncăm masca și să spunem de ce parte suntem. Credința este compromițătoare. Deci, nu este scăpare, se impune o alegere, trebuie să ne decidem. Dar pentru ce? În baza cărui lucru? După ce criterii?

1 – Dumnezeu a dat o bună dovadă…

Poporul lui Israel este conștient de ceea ce Jahweh a făcut în favoarea sa: “Domnul Dumnezeul nostru ne-a făcut să ieșim noi și părinții noștri din țara Egiptului, din condiția de sclavi, a săvârșit acele mari minuni în fața ochilor noștri și ne-a protejat pe întregul drum… De aceea și noi vrem să-i slujim Domnului…” Din momentul în care te-a eliberat din sclavie, dacă te atașezi Lui ai siguranța că vei rămâne liber. Isus se oferă pe sine însuși ca hrană. Își dă viața sa.

A alege, deci, înseamnă înainte de toate a accepta un dar, a permite lui Dumnezeu să facă lucruri mari pentru noi. Din păcate, suntem obișnuiți să considerăm aproape în exclusivitate aspectul oneros al alegerilor. Desigur, orice alegere comportă un risc. Dar aici riscul este acela de a fi iubiți. Pericolul care trebuie să-l confruntăm este acela de a nu rămâne înșelați. A se decide înseamnă a ne implica. Aici, totuși, angajarea fundamentală este de a primi.

2 – Dumnezeu nu este “convenabil”

Normal, alegerile noastre ascultă de calcule interesate. Cântărim avantajele și dezavantajele, conveniența sau mai puțin.

Întrebările pe care le punem sunt mereu de acest tip: ce folos scot din asta? La ce mă pot aștepta? Oare merită osteneala? Eh, fiind vorba de Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că alegerea nu este deloc convenabilă în baza criteriilor oportuniste. Adesea apare de-a dreptul irațională.

Cu El nu se combină afaceri bune (și, dacă se combină, înseamnă că El nu este luat în considerație). Cu El nu se obțin privilegii, onoruri (și, dacă se obțin, este desigur… fără știrea Lui). Nu devenim importanți. Nu facem carieră (în afara aceleia…de descendent). De la Dumnezeu putem să ne așteptăm la cruce, ultimul loc, slujirea, “pierderea”. Cineva, înainte de alegere, adulmecă aerul pe care îl respiră.

Cu Dumnezeu, este bine să fim clari,
Respiră aerul înfrângerii
Respiră aerul Calvarului (fără vreo atracție turistică)
Un aer de lucruri dificile
Aerul singurătății
Aerul micșorării
Aerul refuzului
Aerul micimii
Aerul sărăciei
Aerul persecuțiilor…
Este inutil să ne facem iluzii: cu Dumnezeu nu respiri un aer favorabil.

3 – Nu sunt acceptate cuvintele de durată scurtă

Foarte adesea alegerile noastre sunt de scurtă respirație, mioape, sub semnul provizoriului. Suntem foarte abili în a înmulți clauzele “eliberatoare”, excepțiile (ca în anumite contracte de asigurare, în care excluderile sunt mai numeroase decât garanțiile), găsind subterfugii, inventând pretexte pentru a nu onora promisiunile. Suntem dispuși să ne implicăm, dar până la un anumit punct.

Suntem capabili să plătim prețul, numai să nu fie excesiv. Suntem interesați de propunerile lui Dumnezeu, fără ca totuși să excludem posibilitatea de a examina eventual altele… Suntem dispuși să mergem până la capăt, dar cel puțin să… Cu Dumnezeu, investiția nu mai poate fi pe un termen scurt. Trebuie de-a dreptul să mizăm pe veșnicie: “Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Și nouă nu ne este permis de a da un cuvânt de scurtă durată.

4 – Când suntem deciși, atâtea lucruri rămân încă de decis

După decizia inițială, urmează inevitabil atâtea altele. Nu te înșela că te-ai decis odată pentru totdeauna. Nu te gândi că ai ales o dată pentru totdeauna. Decizia inițială te introduce într-o serie de decizii care urmează primei, și adesea destul de costisitoare și dificile. Orientarea de fond pe care ai voit s-o dai existenței tale implică, pentru a fi menținută, diferite alegeri coerente cu acea impunere.

Să nu crezi că acțiunea este de acum aranjată în chip definitiv. Sunt infinite realități care, zilnic, o pun în discuție, cheamă în cauză conștiința, te obligă să precizezi poziția ta, te constrâng să confirmi, să actualizezi alegerea ta preferată.

Mai ales, acel “da” inițial este păstrat cu prețul unor “nu” spuși unor lucruri care pretind să te facă să dezminți sau chiar numai să uiți. Fidelitatea este un “da” ținut ferm în fața atâtor “nu”.

5 – O fidelitate “comunitară”

“Cât mă privește pe mine și casa mea, vrem să-i slujim Domnului”. “…Și noi vrem să-i slujim Domnului”. Trebuie ca fiecare, fără a ține cont ce fac alții, să facă pasul său, să se angajeze să-i slujească lui Dumnezeu (termenul “a sluji” are o dimensiune de credință, o perspectivă cultuală, o atitudine practică de ascultare, adică un răspuns pe planul conduitei față de exigențele Legii Domnului).

Însă decizia chiar și a unuia, ca la Sihem, devine solicitare, provocare și pentru alții. Fidelitatea însăși nu este niciodată un fapt exclusiv personal. Fidelitatea mea poate consolida sau ataca pe cea a altora. Orice decizie personală are în mod necesar un impact comunitar. Chiar și Petru vorbește limbajul lui “noi” (nu este sigur un plural al maiestății): “Doamne, la cine vom merge… Noi am crezut și cunoscut…” Alianța de la Sihem determină nașterea lui Israel ca popor. Alegerea fiecăruia (persoană, clan familiar, triburi) nu urmează numai o traiectorie verticală, care duce la Jahweh, dar se dezvoltă și de-a lungul unei direcții orizontale, creând o conștiință comunitară. Opțiunea pentru Dumnezeu oferă un chip precis comunității, produce o solidaritate, realizează unitatea.

Contrarul lui a pleca nu este a rămâne

“Doamne, la cine vom merge?” Alternativa nu este între a pleca sau a rămâne, ci între a se retrage (“De atunci mulți dintre discipolii săi s-au retras și nu mai merge cu El”) și a-l urma. Fidelitatea nu poate fi redusă la simplul “a rămâne”. Nu este numai problema de statică, de permanență. Chiar dacă din păcate unele persoane confundă fidelitatea cu imobilismul. Fidelitatea este ceva dinamic, este o realitate în mișcare. Este progres. Înseamnă a căuta, a inventa, a descoperi, a se uimi, a surprinde și a se lăsa surprinși. Fidelitatea nu este un lanț, funie la gât, și nici o haină pe care continui să o porți chiar și uzată.

Cei care își amintesc, cu nostalgie: “Când eram îndrăgostiți…” Sau persoana religioasă care afirmă: “Îmbrac această haină pentru că, cu treizeci de ani în urmă, m-am lăsat sedus de Domnul…” Nu. Fidelitatea nu reprezintă faza succesivă a îndrăgostirii. Putem fi fideli numai dacă rămânem îndrăgostiți. Un soț trece în fiecare zi – cel puțin ideal – pe la florărie, să cumpere un mănunchi de trandafiri pentru soția sa. Un preot, de optzeci de ani, nu este fidel pentru că este încă acolo, și îmbătrânit nu părăsește postul său, ci pentru că suie treptele altarului, chiar susținut de un altul, cu pași de dans, și cu palpitație ca prima dată. O călugăriță bătrână, după decenii de “slujire”, este fidelă pentru că astăzi a răspuns chemării.

Dificultățile, pentru Paul, vin întotdeauna de la femei…

Îi dau dreptate lui Andre Seve. În toate dățile când Paul vorbește despre femei apare fluctuant, chiar contradictoriu. O dată s-a implicat într-o istorie banală despre văluri și păr. I-a scăpat un strigăt furios: “Femeile în adunări să stea tăcute” (1 Cor 14,34), în timp ce cu puțin înainte scontase că ar fi în stare să profețească (1 Cor 11,45). Pune un principiu fundamental de egalitate: “În Cristos nu mai este bărbat și femeie” (Gal 3,28). Dar, din când în când, apare mentalitatea sa masculină, tendința de a discrimina, obiceiul de a desemna femeii un rol subaltern. Acesta se justifică luând în considerație cultura timpului, fariseul – sau rabinul – ascuns în el, și care apare în momentele mai puțin oportune, și reușește să încurce sculul. Se precizează că trebuie să distingem în pedagogia sa, între esențial și elementele marginale, între ceea ce are valoare veșnică și ceea ce este trecător.

De acord. Dar trebuie și să recunoaștem că suntem departe de libertate, spontaneitate, prietenie fără complicații, de respectul arătat de Cristos, de-a lungul întregii Evanghelii, în privința femeilor. De altă parte, chiar și anumiți preoți din trecut n-au făcut altceva decât să regăsească acea naturalețe. De fapt, simțeau nevoia de a preciza, în privința vreuneia: “bună femeie”. “Doamna”, singură, ar fi fost echivocă, pentru a nu spune periculoasă. Și astăzi, o anumită dezinvoltură, apare un pic suspectă, aproape forțată și, în mod paradoxal, vrea să indice jena, nesiguranța, lipsa de maturitate. În fragmentul de astăzi, se discută recomandarea: “Soțiile să fie supuse soților ca Domnului”. Sensibilitatea modernă nu tolerează să audă vorbindu-se de supunere.

Paul, însă, pune înainte o comparație: “Așa cum Biserica este supusă lui Cristos, astfel și soțiile să fie supuse soților lor în toate”. Acum, este vorba de a stabili ce tip de supunere cere Cristos de la Biserica sa. Pentru că El nu este desigur un despot, dar pretinde o ascultare în libertate, o slujire cu capul sus, o supunere în deplină responsabilitate. Mai mult, apostolul rezervă soților partea cea mai angajantă: “Iubiți soțiile voastre cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea”. Comparația “exemplară” a iubirii și dăruirii care sunt între Cristos și Biserică, dacă ne gândim bine, se întoarce în întregime în avantajul femeii. De aceea nu este nimic umilitor să fie supusă unuia care o iubește până la dăruirea de sine, o iubește până acolo încât îi dă demnitate, valoare și respect…

Ritul latin