Start > Ritul latin > În casa înțelepciunii

În casa înțelepciunii

19 July 2009
664 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XX-a de peste an (Anul B)

Slugi puțin amabile

Înțelepciunea pregătește o masă. Chiar și Isus ne invită la masa sa. În aparență, o acțiune simplă. Dar, în realitate, lucrurile se complică nu puțin. Se nasc unele echivocuri. Să încercăm să le indicăm. Înainte de toate, “slugile” însărcinate de a înmâna invitațiile. Chipuri întunecoase, serioase, încruntate, încrețite, cuprinse din belșug de plictiseală. Un aer sever, indisponibil. Surâd, și chiar mai rău… O atitudine aproape amenințătoare. Cu degetul amenințător. Unul care este întunecat, care nu lasă să presimți nimic bun.

Pare că duc invitația la dezhumarea unui cadavru, sau o înștiințare ca să se prezinte la oficiul taxelor, sau convocarea pentru o ceremonie plicticoasă. Prezintă prescripții minuțioase și pentru îmbrăcăminte. Desigur nu bănuiesc că în casa Înțelepciunii se găsesc muzica, dansurile, jocurile. În locul listei vinurilor de băut, dau impresia că prezintă rețete farmaceutice, cu medicamente respingătoare de înghițit. În sfârșit, prescripții, norme, regulamente, în loc de un program pentru o sărbătoare.

Apropo. Unele Euharistii ne fac să ne gândim la toate mai puțin la un banchet, la o reuniune convivială. Se aseamănă cu o veghe funebră, la care până și cântecele provoacă somnolență, când nu îmbracă o tristețe mare. Dumnezeu, atunci când a vrut să anunțe sosirea pe pământ a Fiului propriu, a trimis îngeri să aștearnă o noapte voioasă. Astăzi s-ar spune că o anumită înțelepciune reușește să recruteze numai ciori care croncăne. Înțelepciunea divină, în ziua în care a inaugurat lecțiile pe povârnișurile unui munte, a proclamat: “Fericiți… fericiți…” Astăzi sunt “repetitori” plictisiți care, chiar și atunci când sunt constrânși să spună “fericiți”, pare că dau alarma.

Prostul nu este de găsit

Al doilea echivoc privește pe destinatari. Pe adresă sunt înșirate titluri nu chiar exaltante: “necunoscător”, “lipsit de prudență”. Ca și cum n-ar fi fost suficient, și Paul (lectura a doua) ne pune din partea sa: “proști”, “necugetați”. Cine se recunoaște în acele categorii? Toți, dimpotrivă, se consideră înțelepți, iscusiți, experți ai vieții. Sau, cel puțin, șireți. Nimeni nu are plăcere să fie considerat ignorant. Fiecare se gândește că știe mai mult decât alții. Să mă așez în bănci, ca un școlar? Nici nu mă gândesc! Oricum, dacă ar fi fost o catedră liberă, toți s-ar fi precipitat s-o ocupe…

Apți pentru a învăța, nu de a învăța de la alții. Instrucție religioasă? “Drept cine mă ia? Nu suntem nicidecum analfabeți, noi! Închipuiește-ți, în epoca televiziunii…” Cateheze? “Haină pentru copii”. Studiul catehismului? Se simt atotștiutori, ei ar fi în stare să rescrie “Summa”, și ar fi scris-o și mai bine decât Toma de Aquino. Sunt creștini care acceptă chiar să meargă la spovadă, cu condiția să nu fie considerați păcătoși. De fapt, se anunță precizând: “Nu am făcut nimic rău, eu…” Așa cum sunt unii oameni care merg la medic ținând mâinile în față: “Privește că mă simt foarte bine”.

Cunosc persoane care admit exclusiv predicile care… agiornamentează ideile lor, care aprobă practicile lor, și confirmă obiceiurile lor. Dacă preotul se hazardează să vestească un Cuvânt care îi pune în discuție, contestă mentalitatea lor, îi obligă să revadă pozițiile și prejudecățile, fisurile siguranțelor lor, atunci este pedepsit cu… ultima bancă. Data viitoare, cel care se consideră primul din clasă – în avantaj și conduită – se pune în poziție strategică care să-i permită să iasă imediat, până să sune nota neplăcută.

Înțelepciunea ar trebui să modifice plicurile-invitație, și să scrie deasupra: inteligent, expert, exemplar, competent, scutit de lecție. Ar vedea ce îmbulzeală ar fi la ușă… Majoritatea celor convocați la școala Înțelepciunii ar trebui să prezinte diploma de intrare. Alții, apoi,au nimerit acolo din curiozitate… Da. Este dur să ne dăm seama că acele expresii folosite de Stăpâna casei vor să sublinieze o condiție fundamentală pentru a fi admiși: umilința. Care înseamnă, în cazul specific: acțiunea mă privește, mă atinge de aproape. Nu am tocmai nevoie de ea, poate este singura dată pentru a înțelege ceva…

Dar unde stă cu casa înțelepciunea?

Al treilea echivoc privește topografia. Casa înțelepciunii este vecină cu casa prostiei, și poate fi confundată cu aceea. Mulți nu știu să distingă. Cu atât mai mult încât valeții concurenței se arată destul de abili să momească pe clienții colegelor lor serioase și cicălitoare, sau mormăitoare. Astfel, unii nu-și dau seama de înșelăciune. Și, fără a sta prea mult pe gânduri, se îndoapă cu frivolități, vorbării, stupidități, gol, superficialitate, zgomot, aparență, simulări.

Voracitatea care caracterizează pe acești comeseni este impresionantă. Se creează o dependență de acel tip de hrană dificilă de eliminat. Nu s-a mai terminat de învățat de a comite nebunii, de a interpreta în chip greșit viața, de a răsturna toate valorile, de a plasa incorect raporturile cu alții. Printr-o frecventare asiduă, devenim capabili de a nu gândi, de a nu raționa, de a nu ne pune prea multe probleme serioase (mai mult, niciuna), de a dezactiva conștiința, de a se amesteca cu turma, ascunzând fața proprie ascunzându-ne în mijlocul masei.

Pentru ca vinul să nu se urce la cap…

Ultimul echivoc. Este pentru cei care intră și se așează la masă. Dar s-a socotit oportun să aducă cu ei pachețelul propriu cu hrana adaptată pentru stomacul propriu, știința care convine capului propriu. Și nu ezită să pună mâinile la piept, ignorând felurile de bucate “tari” pregătite de Înțelepciune. Sau ne limităm la câteva gustări, așa, ca să nu apărem nepoliticoși. Un pic de creștinism, și mult din tot restul. Un pic de Cuvânt al lui Dumnezeu, și tone de vorbărie.

Cât privește vinul, nu-l suportăm. Poate să se urce la cap, și atunci nu ne mai adunăm nimic în viață, și mai ales în afaceri. Este mai bine să-l stropim cu apa prudenței, a bunăstării, a realismului sănătos, a compromisului. Paradoxurile evanghelice sunt diluate cu soluții de rațiune, diplomație, arta de a se aranja. Duritatea mesajului lui Cristos trebuie să fie îndulcită, ținând cont de slăbiciuni și în special de cerul gurii noastre fine. Exigențele lui Dumnezeu sunt conciliate cu interesele noastre imediate, cu gusturile noastre, preferințele noastre. Sunt puțini aceia care știu să reziste până la capăt în jurul acelei mese pregătite. Acceptă să se hrănească exclusiv din acea hrană. Iau în serios lecțiile Înțelepciunii. Nu se precipită îndată afară pentru a uita ce au învățat.

Pâinea euharistică nu folosește pentru a ne conserva, ci pentru a ne pierde

Pagina din Evanghelie prezintă ultima parte din marele discurs ținut la Cafarnaum după înmulțirea pâinilor. În timp ce, în versetele precedente, Isus se referea la persoana proprie ca “pâine a vieții”, aici tema este specific euharistică. Și chiar în această privință s-ar putea ridica un echivoc. Mulți practicanți consideră Euharistia ca un element – cel puțin primar – al panoramei lor religioase. O practică – cel puțin principala – alături de altele. Ceva fix, imuabil, punct ferm. Dar nu ajung să priceapă forța transformatoare a pâinii vieții”.

Întâlnesc persoane care îmi spun: “Nu pot să mă lipsesc de Împărtășania zilnică. În ziua în care mă abțin, am impresia că îmi lipsește ceva”.În mine se ridică îndoiala că avem nevoie de ea pentru a ne recunoaște, pentru a ne simți siguri, pentru “a ne menține” imuni de schimbări, de a ne “conserva” (sau, cel puțin, a conserva acea imagine de sine cu care ne-am obișnuit; chiar și imaginea credinciosului “de duminică”). Primesc Euharistia pentru a fi ei înșiși, mereu aceia, și nu pentru a fi diferiți, să devină “alții”. Dacă înțelegi cu adevărat ce este acel “trup”, acel “sânge”, accepți în mod necesar riscul de a nu mai fi sigur de tine, de a nu te mai regăsi, de a dispărea.

Toate acestea au înțeles foarte bine iudeii, care, cu pretextul lui “cum”, au refuzat acel dar pentru că intuiau că ar fi schimbat total identitatea lor. Din păcate, în schimb, există creștini care reușesc să împace Euharistia cu conservarea comportamentelor ne inspirate desigur de Evanghelie, de ură față de cineva, de atitudini egoiste, de obiceiuri puțin discutabile. Cine se apropie de Sf. Împărtășanie trebuie să se înțeleagă – înainte de toate pe sine însuși – : “Eu sunt acela!” În timp ce, în schimb, ar trebui să mărturisim: “Nu mai vreau să fiu acela care sunt…Nu mă mai suport…” Adică, ar trebui să demonstrez că, primind acea pâine, eu nu mă accept așa cum sunt, totul se schimbă în viața mea. Problema nu este că, dacă lipsește Împărtășania, îți lipsește ceva, ci: ce se întâmplă când nu-ți lipsește Împărtășania! Atunci când urmează numai… Împărtășania, nu e nimic altceva, înseamnă că practic refuzi Euharistia, în același moment în care o primești.

A găsi timpul de a trăi

În opoziție cu prostia, Paul recomandă celor care vor să fie înțelepți: “Profitați de timpul prezent”. Ideea de fond este aceea a timpului drept capital prețios pe care îl ai în mâini și care este folosit în felul cel mai bun. Apostolul sugerează o observație particulară pentru a folosi bine timpul: să mulțumim (“…Aducând mulțumiri mereu pentru orice lucru lui Dumnezeu Tatăl”). Faceți ceea ce trebuie, și puneți înăuntru iubire, bucurie și recunoștință.

Un al doilea element de înțelepciune: a ne întreba despre ceea ce vrea Domnul de la noi în orice moment (Să știți să înțelegeți voința lui Dumnezeu…”). Nu este posibil să umplem existența cu o afacere oarecare, dar cu ceea ce dorește Domnul. Precis, care este voința lui Dumnezeu? Viața. Ne-o descoperă Isus însuși: “Eu am venit ca să aibă viața, și s-o aibă din belșug” (In 10,10). Dumnezeu dorește să ne vadă trăind cu adevărat. Alții îți spun: “Muncește… muncește…” El îți cere ca să ai timp pentru a trăi. Paul, astăzi, observând ritmurile noastre mereu mai obositoare și activitățile mereu mai frenetice, probabil ar traduce gândul său mai mult sau mai puțin așa: “Mai ales, în mijlocul tuturor lucrurilor cărora vă dedicați, vedeți să găsiți un pic de timp pentru a trăi”.

Ritul latin