Predici

Cu siguranţă vă aduceţi aminte, cei care aţi participat la schimbul de experienţă de la Blaj în mod special – dar şi ceilalţi aţi făcut măcar o dată în viaţă o astfel de experienţă -, că într-una din zile am vizitat printre altele şi oraşul european cu care ne-am mândrit în 2007, Sibiu. Tuturor v-a plăcut în Sibiu, chiar dacă şirul bisericilor avute în vedere spre a fi vizitate părea a nu se mai termina: biserica catolică, ortodoxă, evanghelică, franciscană, a Ursulinelor etc. Clădirea reprezentativă din Sibiu, cea mai impunătoare de fapt prin mărime şi vechime, este biserica evanghelică. Puţini au fost însă cei care au zăbovit prea mult în interiorul ei. Majoritatea ne-am grăbit însă să urcăm în impunătorul turn, din vârful căruia putea fi admirat tot peisajul, toată regiunea, dar mai ales centru Sibiului.

Ai într-adevăr dintr-un turn mereu o panoramă superbă. Asta e primul sunet pe care l-au scos toţi, privind pe geam de sus: Uau! Doar că puţini s-au gândit la un detaliu important. Se apropia timpul prânzului… foamea era mare, căldura şi oboseala îşi făceau din plin datoria… A, nu, scuzaţi! Nu despre asta era vorba, ci despre faptul că ne-a prins ora 12:00 în turn şi au început să sune giganticele clopote din turn. Vrând să coborâm treptele din vârf, am ameţit şi mulţi au preferat să se aşeze, fiecare pe unde a găsit loc. Pământul, podeaua ne fugea de sub picioare, iar scârţâitul sforilor care mişcau clopotele îşi dădeau sentimentul că în orice moment s-ar putea rupe şi nu ar fi fost prea indicat să te găsească momentul chiar în turn sa sub clopote.

Aşadar gândul şi hotărârea unanimă aproape a fost: “Acum nu e cazul să ne mişcăm prea mult. Fără prea multă mişcare”. Când simţi că îţi fuge pământul de sub picioare, cel mai bine era să nu se facă mişcări inutile. Nimeni nu se mai gândea acum la panorama impunătoare, dar toţi aşteptau să-şi reprimească dreptul la mişcare, la a coborî multele şi şubredele trepte până jos. A fost, cred eu, o reacţie firească. Nu multora le este dat ca în înălţimile care provoacă de obicei ameţeală şi teamă să se mişte în ritm natural, adică la fel de sigur de parcă ar fi pe pământ.

Şi încă un aspect, apropo de înălţimi. Când cineva ajunge într-o poziţie socială, economică, politică de sus, adică într-o poziţie mai expusă, atunci rămâne de cele mai mult ori şi în cele mai multe sensuri locului, fără să se mişte prea mult. Pentru mulţi este cel mai bun lucru pe care pot să-l facă în situaţiile respective. Poate o fi acesta unul dintre motivele pentru care acolo unde există oameni cu poziţii înalte, expuse, de vârf, acolo nu există prea multă mişcare. Nu doar turnul unei biserici produce ameţeală, dar şi unele poziţii sociale, economice, politice te pot îmbăta şi-ţi pot produce ameţeală, încât te mişti din ce în ce mai puţin, încremeneşti.

Este o realitate pe care trebuie să o recunoaştem cu toţii: cu cât urcăm mai sus, cu atât spaţiul de mişcare se restrânge. Şi luaţi această propoziţie ca pe o metaforă! Urcarea într-o ierarhie, în loc să îţi asigure mai multă libertate de mişcare, parcă te leagă şi mai mult la mâini şi la picioare, cresc obligaţiile, se înmulţesc condiţionările…

Din acest punct de vedere şi din aceste motive deja sugerate, mi se pare statutul sfântului apostol Paul astăzi mult mai important şi mai util, mai practic. Pe când Petru şi Ioan aveau întreaga responsabilitate a creştinilor aflaţi la începuturi şi simţeau deja greutatea, povara acestei responsabilităţi şi deveneau din ce în ce mai puţin flexibili, fiind nevoiţi să rămână în centrele mai importante, mai ales la Ierusalim, pentru a rezolva multele probleme ce se iveau, Paul era cu ambele picioare pe pământ şi se afla mereu în mişcare. Pentru mulţimea călătoriile misionare efectuate, pentru cel 13 scrisori pauline rămase în canon până astăzi, pentru claritatea şi echilibrul conţinutului doctrinei sale şi pentru multe altele a fost supranumit apostolul neamurilor.

După cum ştiţi, în dieceza noastră s-a încheiat de curând un an paulin, în care s-a propus aprofundarea mai ales a textelor pauline, cunoaşterea activităţii acestui apostol şi a mesajului său. S-a vorbit mult în acest an despre apostolul Paul şi, sper, nu fără folos. E unul din motivele pentru care vreau să-l avem şi la această Liturghie în centru, dar nu în opoziţie cu apostolul Petru, al cărui rol esenţial este indiscutabil în istoria Bisericii Primare, după cum esenţial a rămas şi rolul Sfântului Părinte, chiar la 2000 de ani de la moartea primului din şirul papilor, sfântul Petru.

Fără unul din cei doi stâlpi ai Bisericii, Biserica ar fi astăzi şubredă; ar fi fie prea raţională, fie prea slabă/sentimentală; ar fi fie prea centralizată, fie prea împrăştiată sau disipată; ar fi fie prea autoritară, fie prea permisivă; fie prea tradiţionalistă, fie prea modernistă.

Spre deosebire de Petru, Paul nu a avut o funcţie deosebită în conducerea Bisericii primare, poate şi datorită convertirii sale miraculoase care nu îi convinsese încă pe toţi cum de, dintr-un prigonitor, a de venit un apărător înfocat al lui Cristos, pus de posteritate mereu alături de sfântul Petru. El şi-a câştigat prestigiul mai mult prin munca în mijlocul comunităţilor de credinţă, mai ales a celor întemeiate de el şi mai ales prin faptul că ştia deja, inclusiv datorită formării sale, cum gândesc oamenii şi ce anume i-ar fi mişcat cu adevărat. Nu s-a ridicat niciodată deasupra oamenilor şi a rămas mereu cu picioarele pe pământ şi de aceea a rămas mereu în mişcare. “Eu nu mă laud decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.

Cum a fost pastoraţia sa, activitatea sa? Astăzi am avea multe de învăţat de la el. Atunci când au existat tensiuni, a căutat în teren soluţii practice, reale. Când apăreau probleme, a căutat în mod pragmatic un drum real şi nu s-a ghidat după tradiţiile existente, dar nici după teorii şi principii străine de lume. Prioritatea lui a fost omul, persoana şi datul existenţial, situaţia concretă a comunităţilor şi a oamenilor. A fost un adevărat lider care nu s-a cocoţat în vârf, izolându-se de viaţa reală, aşa cum este ea, ci a rămas ancorat în realitate.

Este tipul de om, creştin, lider de care avem şi noi nevoie, mai ales astăzi. Liber de funcţii şi de constrângeri, de obligaţii şi înlesniri de tot felul. Cu coloană vertebrală dreaptă şi care are ca principiu suprem omul şi binele lui, nu tradiţia sau legea. Este omul care, în relaţia cu ceilalţi, ştie să se şi apropie cu afectivitate, dar îşi lasă şi spaţiul necesar pentru ca la momentul oportun să spună/facă ceea ce ce trebuie, şi nu ceea ce ar fi constrâns de împrejurări.

Lumea şi Biserica de azi nu are nevoie de oameni şi creştini demagogi, care spun ceea ce publicul vrea să audă, care fac orice pentru a-şi atinge un scop atât de meschin şi minuscul de fapt: să obţină un birou în anticamera puterii, să se apropie de vârf cât mai mult şi cu orice preţ. Lumea şi Biserica nu are nevoie de oameni şi creştini care se urcă în vârf şi se înstrăinează de problemele concrete, de situaţia reală. Lumea şi Biserica nu au nevoie de oameni şi creştini pentru care o regulă, o lege, o cutumă, o tradiţie e mai importantă decât omul şi binele persoanei, oameni pentru care respectarea legii precede orice altceva, dar numai când e vorba de alţii… Aceşti sunt doar oameni care vor să urce în turn, la unul din birourile din anticamera puterii.

Logica pastoraţiei actuale este tocmai logica lui Paul. Rolul preotului nu mai este acela de a rămâne în castelul său de fildeş şi să aştepte ca toţi creştinii să vină la el: vremea sărutatului mâinii şi a ascultării oarbe, dusă până la obedienţa extremă se îndreaptă spre apus. Preotul trebuie să fie azi în mişcare, trebuie să iasă în întâmpinarea tuturor. Dar şi rolul laicilor este de a fi în mişcare: este singura logică care ţine în picioare Acţiunea Catolică, spre exemplu, cu activităţi gen “O vară împreună” şi altele: “a fi în mişcare”.

Aşadar, nu vă cocoţaţi acolo unde veţi ameţi imediat. După ameţeală vine mereu teama. Iar dacă rămâneţi cu picioarele pe pământ, nu vă îngreunaţi cu ceea ce nu vă permite, nu neapărat să dansaţi, dar să fiţi mereu în mişcare, asemenea sfântului Paul, nu numai fizic, dar mai ales spiritual. Un spirit în mişcare e unul mereu treaz. Aşadar… nu adormiţi!

pr. Claudiu Budău Ritul latin