Start > Ritul bizantin > Isus umblă pe ape

Isus umblă pe ape

27 June 2009
1,790 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a IX-a după Rusalii

După înmulțirea miraculoasă a pâinilor, după ce Hristos prin intermediul a cinci pâini și doi pești a hrănit cinci mii de oameni, poporul a fost atât de impresionat, încât a dorit să-L proclame pe Isus regele lor. Dar Hristos este Împăratul sufletelor, iar împărăția Sa nu face parte din această lume (Ioan 18, 36). El nu este un împărat pământesc. Isus s-a rugat în singurătate, poruncindu-le Apostolilor să navigheze spre celălalt țărm al lacului Ghenizaret.

Lacul Ghenizaret se aseamănă oarecum cu Marea Tiberiadei, mai ales prin faptul că uneori, în mod neașteptat, se stârnesc furtuni. Tot așa s-a întâmplat și de această dată. Apostolii și-au început călătoria seara, navigând până spre miezul nopții. Se apropia dimineața, iar ei încă nu puteau să ajungă pe celălalt mal al lacului deoarece se pornise un vânt puternic, corabia lor fiind învăluită de valuri (Matei 14, 24). Este posibil ca Apostolii să fi vorbit între ei spunându-și: “Dacă Isus ar fi fost cu noi în corabie, El ar fi liniștit furtuna iar noi am fi ajuns de îndată la celălalt țărm al lacului. Să fi uitat de noi?” Nu! Mântuitorul nu uitase de Apostolii săi. În acel timp, se ruga în singurătate pentru Apostoli și pentru toată lumea.

«La a patra strajă din noapte», adică între orele trei și șase dimineața, Apostolii au văzut în depărtare o făptură, care umblând pe apă se apropia de ei. S-au gândit că este o fantomă care vine spre ei pentru a-i scufunda în lac, fapt care i-a făcut să se înspăimânte. Ciudată întâmplare! Isus, Învățătorul iubit, merge în mod miraculos pe apă, se apropie de Apostoli pentru a-i încuraja și liniști furtuna, iar ei nu-L recunosc.

Această istorie se repetă și în viața noastră de zi cu zi. Se abate asupra noastră vreo nenorocire, amărăciune, suferință, eșec sau nereușită personală, comunitară ori familială și îndată trăim cu impresia că Dumnezeu a uitat de noi. Mai mult, poate răspunzându-I cu cuvintele profetului Isaia, care zice: «Domnul m-a părăsit și Stăpânul meu m-a uitat» (Isaia 49, 14). Dar oare Dumnezeu a uitat de noi? Nu! Niciodată! Domnul Dumnezeu niciodată nu uită de noi. Domnul veghează în permanență asupra noastră, cu o grijă mai mare decât cea a mamei, care are grijă de copilul ei, căci spune Domnul la Profetul Isaia: «Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita» (Isaia 49, 15).

În privința celebrării serviciilor divine, Biserica noastră ne amintește în permanență despre acest fericit adevăr privitor la Dumnezeu, care priveghează asupra noastră. El se preocupă de noi și întotdeauna este gata pentru a ne oferi ajutorul de care avem nevoie. Luni, în cadrul Vecerniei, ne rugăm cu cuvintele psalmistului, care spune: «Domnul, mă va asculta, când voi striga către Dânsul» (Psalmul 4, 4). Marți cântăm cuvintele: «Mila ta, Doamne, mă va urma, în toate zilele vieții mele» (Psalmi 23, 6). Joi spunem, cu credință: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul» (Psalmul 121, 2). Vineri ne rugăm: «Dumnezeule, sprijinitorul meu ești Tu; mila Ta mă va întâmpina». Ce încredere nemărginită față de Domnul, se cuprinde în aceste câteva versete! Ele, alături de altele aflate în Sfânta Scriptură, ne îndeamnă pe toți la încredere totală în Domnul nostru.

Apostolii înspăimântați, au auzit cuvintele blânde, care le-au fost adresate de către Hristos: «Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți» (Matei 14, 27). Și nouă, Mântuitorul ne spune deseori; “Nu vă temeți, Sunt cu voi”.

Văzându-L pe Domnul umblând pe mare, Apostolul Petru a spus: «Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă» (Matei 14, 28). Doamne, Isuse! Fă o minune pentru mine! Eu deasemenea doresc să merg pe apă! Îndurătorul Isus a ascultat rugămintea lui Petru și i-a spus: “Vino”.

Și Petru, coborându-se din corabie a început să umble pe apă. Deși vântul puternic nu a încetat să bată, apa de sub picioarele lui Petru a fost asemenea pământului, astfel că Petru a început să se apropie de Isus. Aceasta, până în momentul în care vântul s-a întețit, iar valurile păreau amenințătoare, fapt care l-a făcut pe Petru să fie cuprins de teamă, să-și piardă încrederea și să se scufunde. În loc să privească la Hristos, Petru și-a ațintit privirea asupra apei învolburate, începând astfel să se adâncească în ea. Aflat în această situație, a început să strige: “Doamne, salvează-mă!” Isus și-a întins mâna spre el, l-a apucat și i-a zis «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Matei 14, 30-31). Ținându-l pe Petru de mâini, Hristos l-a condus pe apă spre corabie, iar vântul s-a liniștit.

Isus l-a condus pe Apostolul Petru, înapoi în corabie! Petru, piatra de temelie a Bisericii, primul dintre Apostoli și întâiul Papă al Romei, este călăuzit în credință de Hristos: Capul Bisericii și Vicarul Său aici pe pământ ca un semn al dependenței noastre față de Atotputernicul Dumnezeu. Acesta reprezintă un tablou minunat și plin de învățătură! Mâna lui Hristos care îl ferește pe Petru de pierzare, înseamnă mâna Providenței divine și atotputernicia lui Dumnezeu, mâna ajutătoare a Lui și totodată grija Sa față de om. Mâna Apostolului Petru care se ține de cea a Mântuitorului simbolizează neputința, slăbiciunea omului, totodată și încrederea sinceră, însă condiționată de slăbiciunile noastre omenești.

De câte ori ne scufundăm în oceanul păcatelor și ne slăbește speranța revenirii la calea cea bună! Ajunge numai să strigăm după ajutor și Mântuitorul sosește în toiul celor mai cumplite furtuni și ne întinde o mână de ajutor. De câte ori Hristos nu ne întinde o mână de ajutor, însă înspăimântați și orbiți de fantasmele egoismului nostru nu Îl recunoaștem în omul de lângă noi! Alături de Hristos întotdeauna vom ieși la liman. Aproape fiecare secol după nașterea lui Hristos a fost însoțit de dorința acerbă a dușmanilor lui Dumnezeu, de a distruge și scufunda pe urmașii lui Petru și Biserica lui Hristos cu toate forțele infernale. Imperiul Roman, diferitele dinastii asiatice, revoluționarii, dușmanii chinezi și japonezi, regimurile naționaliste, sistemele comuniste din Mexic și Spania sau Rusia, au încercat să scufunde corabia Sfântului Petru. Dar mâna atotputernică a lui Dumnezeu a făcut ca de fiecare dată Petru și corabia sa – Biserica – să ajungă la bun liman, pentru că «porțile infernului, nu o vor învinge» (cf. Matei 16, 18).

Brunetiére, fost membru al Academiei Franceze, convertit la creștinism, scria: “Cine îi reproșează Bisericii că pretinde credință în dogmele sale revelate? Aceia care cred în cele mai rele publicații și adesea în cele mai ridicole superstiții. Cine deci, îi reproșează Bisericii că înjosește pe om? Aceia care revendică pe urangutan ca tată, întâmplarea ca stăpân, plăcerea ca regulă, neantul ca scop. Cine îi reproșează Bisericii că este netolerantă? Aceia care nu permit nimănui să aibă altă opinie decât a lor. Cine reproșează Bisericii că este dușmanul luminii? Aceia care în ciuda libertății, au închis școlile catolice de teama concurenței. Cine îi reproșează Bisericii că este dușman al poporului? Cei care nu cunosc istoria și care prigonesc operele de caritate întemeiate de Biserică. Cine luptă cu mai multă îndrăzneală contra Bisericii și a învățăturii ei? Aceia, care nu cunosc nici un cuvânt din religie, sau cei pe care învățăturile Bisericii îi mustră”.

De multe ori avem iluzia că Dumnezeu a uitat de noi, că nu mai avem scăpare din necazul nostru și că totul este pierdut. Când ne confruntăm cu astfel de momente, să ni-L imaginăm pe Isus Hristos, cum îl ține pe Petru de mână, și cum prin valurile învolburate îl conduce spre corabie. Cu Hristos ne aflăm în siguranță deoarece El este atotputernic. Hristos este întotdeauna cu noi. Ochii atotvăzători ai Mântuitorului sunt permanent îndreptați asupra noastră. «Sunt cu voi în toate zilele» (Matei 28, 20). Prin urmare, să ne adresăm cu încredere ori de câte ori ne aflăm în vreo încercare, asemenea apostolului Petru, spunându-I: “Doamne, scapă-mă”, iar El, nu va întârzia să ne vină în ajutor.

Rugăciune

O, Doamne, nu numai vălul Te ascunde dinaintea mea, ci și un zid de nepătruns. Cât de greu este aceasta după ce am simțit prezența Ta atât de aproape! Dar sunt pregătit să rămân în această stare atâta timp cât îți place Ție să mă mențin în ea, o Preadulcele meu Isus, deoarece credința îmi spune, că Tu ești încă și întotdeauna lângă mine… Pe Tine Te caut… De aceea ajută-mă să ajung la Tine prin credința curată… Niciodată nu am simțit o slăbiciune atât de mare, dar credința îmi spune că această goliciune a mea mă apropie mai mult de Tine și socotesc că tocmai datorită propriei mele slăbiciuni mă iubești așa de tare, căci atâtea haruri mi-ai oferit!… Împarte și altor suflete dulceața și mângăierea Ta, pentru a le atrage la Tine. Iar pentru mine, fă, ca întunecimea care m-a cuprins, să mă apropie mai mult de Tine. Amin. (După Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi)

Ritul bizantin