Start > Ritul bizantin > Slăbănogul din Capernaum

Slăbănogul din Capernaum

27 June 2009
1,488 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a VI-a după Rusalii

Să ne închipuim că într-un mare oraș, ar apărea un medic făcător de minuni, care ar avea de la Dumnezeu puterea minunată de a vindeca orice fel de neputință, fără să se folosească de nici un medicament, ci numai prin intermediul cuvântului ori al atingerii. Acest vindecător-făcător de minuni mergând pe toate străzile orașului ar vindeca toate maladiile. Oameni bolnavi de inimă, rinichi, plămâni, cancer, orbii, surzii, șchiopii, muribunzii, cu toții la rostirea unui singur cuvânt ar deveni sănătoși. Medicul taumaturg ar trece pe la toate spitalele și în decursul unei singure ore, pe toți bolnavii și muribunzii i-ar vindeca făcându-le accesibilă întoarcerea acasă sănătoși. Pentru scurt timp toate spitalele din orașul respectiv ar fi goale. Ar fi cu atât mai interesant dacă acest medic ar vindeca fără să ceară nimic în schimb, vreo remunerare. Fericiți ar fi locuitorii acelui oraș să aibă un asemenea vindecător. Dar un astfel de medic nu există acum pe pământ și niciodată nu va exista un om cu o astfel de putere…

Însă un asemenea medic a trăit în urmă cu aproximativ două mii de ani în Palestina. Acesta a fost Dumnezeiescul nostru Mântuitor, Isus Hristos, pe care Biserica noastră deseori Îl numește “Doctorul sufletelor și al corpurilor”. Evanghelistul Matei mărturisește, că Isus «străbătea toate cetățile și satele învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor» (Matei 9, 35).

În Evanghelia Sfântului Luca citim: «Și toată mulțimea căuta să se atingă de El că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți» (Luca 6, 19). Același lucru îl scrie și Sfântul Marcu (vezi Marcu 1, 32-34). Într-alt loc Evanghelistul Matei mărturisește că poporul a adus la Isus diferiți bolnavi, iar «Mulțimi multe au venit la El având cu ei șchiopi, orbi, muți, ciungi și mulți alții și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat. Încât mulțimea se minuna văzând pe muți vorbind, pe ciungi sănătoși, pe șchiopi umblând și pe orbi văzând, și măreau pe Dumnezeul lui Israel» (Matei 15, 30-31).

Păcatul rănește. Orice încălcare a legii naturale aduce cu sine o serie de transgresiuni care distrug echilibrul dintre om și natură: apar suferințe fizice, malfuncții ale organelor interne și nu în cele din urmă dezechilibre între modul cum ne relaționăm cu aproapele sau se tulbură echilibrul interior al omului.

Astăzi am ascultat istoria vindecării nefericitului paralitic. Isus i-a redat acestuia sănătatea adresându-i cuvintele «Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele Tale» (Matei 9, 2), și «Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta» (Matei 9, 6). Prin intermediul acestor cuvinte, Hristos, Făcătorul de minuni, a vindecat sufletul și corpul slăbit de suferință al paraliticului.

În Israel exista convingerea că fiecare boală sau neputință este o pedeapsă pentru păcatele comise și, de aceea omul bolnav poate să devină din nou sănătos numai atunci când Dumnezeu îi iartă păcatele. Rabinii evrei învățau că: “bolnavul nu poate scăpa de boala sa, până ce nu i se vor ierta păcatele sale”. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, căci nu orice boală este o consecință a păcatelor. Nu trebuie uitat faptul că mulți dintre sfinții și drepții lui Dumnezeu au trebuit să suporte groaznice suferințe și boli fizice.

Acest paralitic a păcătuit cu ceva, căci însuși Hristos i-a spus: “Fiule, ți se iartă păcatele tale”. Mântuitorul a privit la credința nefericitului paralitic, căruia i-a iertat mai întâi păcatele, iar apoi a vindecat corpul său.

Omul are corp și suflet. Așa cum corpul suferă deseori diferite boli, tot așa și sufletul omului își are propriile lui maladii, produse de păcat. Oameni cu sufletul bolnav lucrează, se distrează, astfel că nimeni din jurul lor nu știe dacă sufletele lor sunt îngreunate de păcate și că mor privați de harul lui Dumnezeu.

Nu există om în lume, care să dorească să fie bolnav. Boala și suferința nu sunt naturale, ci au intrat în lume ca o consecință a păcatului, de aceea produc neliniște și spaimă. Fiecare om, indiferent de vârsta sa, se teme să nu fie bolnav, iar dacă totuși se întâmplă acest lucru, se bucură când medicul care-l consultă îi prescrie tratamentul potrivit, mai mult, dacă este spre binele său se supune unor intervenții chirurgicale pentru a scăpa de suferință. Nimeni dintre noi nu dorește să fie afectat de boală.

În ceea ce privește sufletul bolnav, lucrurile se prezintă cu totul altfel. Oamenii, în mod voluntar și conștient, își atrag pedeapsa păcatului prin încălcarea Poruncilor lui Dumnezeu. Sufletul aflat în statul păcatului de moarte este nu numai bolnav, ci își pierde și fericirea eternă. În Cartea Apocalipsei Domnul spune: «Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort» (Apocalipsa 3, 1).

Grația sfințitoare dăruiește sănătate și viață sufletului. Sufletul în statul grației sfințitoare este asemenea cerului, iar Dumnezeu locuiește în el. Dumnezeiescul nostru Mântuitor spune: «Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și ne vom face locaș la el» (Ioan 14, 23). Sufletul luminat de Dumnezeu este un templu în care El se reflectă atunci când omul participă la viața divină. Păcatul greu, încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, provoacă moartea sufletului. De aceea creștinii pioși se tem să nu comită păcate.

În anul 1872 tatăl Mitropolitului greco-catolic ucrainian Andrei Șeptițki și-a sfințit casa în localitatea Prylbyceag. Cu această ocazie, fiecare copil al familiei participant la celebrarea sacramentală, a primit o iconiță, pe care au fost întipărite cuvintele: “Fie, ca toți copiii mei să-și amintească toată viața lor, că una dintre rugăciunile rostite de mama lor în această zi a fost ca această casă, construită cu multe eforturi și osteneli, mai bine să se dărâme, decât să adăpostească în ea vreo ofensă adusă lui Dumnezeu. Mai bine moartea, decât păcatul, preaiubiții mei copii! Dumnezeu să fie cu voi!” Mitropolitul Andrei nu a uitat aceste cuvinte până la moarte.

Hristos a venit pe pământ pentru a vindeca sufletele oamenilor, a venit să elibereze sufletele de sub tirania păcatului și a morții. Hristos este «Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa păcatele lumii», spune Sfânta Scriptură (Ioan 1, 29). Isus a iertat păcatele celor care au apelat la El.

Sfântul Augustin afirma că “păcatul este actul lepădării de voința lui Dumnezeu și că el reprezintă cea mai mare nenorocire pentru lume”. Păcatul i-a transformat pe o parte din îngeri în demoni. Păcatul a provocat potopul și tot el a făcut să cadă foc și pucioasă din cer asupra Sodomei și Gomorei. Păcatul atrage după sine vinovăție, dușmănie, ură. Păcatul dezbină familii. Păcatul a transformat lumea noastră într-o vale de lacrimi și tânguire. Păcatul l-a răstignit pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, căci pentru păcatele neamului omenesc Fiul lui Dumnezeu a pătimit și a murit pe cruce.

Fiecare dintre noi dorește să fie sănătos. Îngrijindu-ne de sănătatea corporală, să nu uităm de cea sufletească. În Sfânta Scriptură întâlnim avertismentul: «Ca de fața șarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el te va mușca. Dinți de leu sunt dinții lui, care omoară sufletele oamenilor» (Sirah 21, 2). Dacă cumva păcatul pătrunde în suflet provocându-i acestuia răni dureroase, suntem datori să-l vindecăm, recurgând la rugăciune și Sfintele Sacramente, cele mai de folos fiind Mărturisirea și Sfânta Cuminecare.

Sănătatea este un dar prețios al lui Dumnezeu, dar sănătatea sufletului este cel mai important lucru pentru om, căci însuși Isus spune: «Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 26).

Rugăciune

O, Dumnezeule, Tu ești întotdeauna prezent lângă mine cu întreaga Ta iubire, cu toată simțirea și toată puterea Ta dumnezeiască, dar pe care eu nu pot să o văd! Eu, care mă tem să rămân singur, nu sunt niciodată singur. Atotputernicia și iubirea Ta, o, Dumnezeul meu, se îngrijesc de mine, cu toată delicatețea păzindu-mă de amenințarea răului. Tu, mă iubești cu iubirea care se împarte și se coboară până în adâncul făpturii iubite, pentru a o atrage la Tine și a o păzi de orice rău, revărsând în ea toate bunătățile Tale.

Cât de mare este ignoranța și slăbiciunea omenească de a te îndoi în privința acestei iubiri din cauza grijilor proprii. O Dumnezeule, întărește-mă împotriva slăbiciunilor mele! Amin.

Ritul bizantin