“Să nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră gândind ce veţi mânca, ori ce veţi bea; nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…” Totul se află în mâinile lui Dumnezeu, iar omul care merge pe căile Domnului va fi întotdeauna ocrotit.

Adevărul despre Providenţa divină, aparţine adevărurilor privitoare la fericirile religiei creştine. Dumnezeu, Stăpânul Atotputernic, a creat toată lumea văzută şi nevăzută, dar lumea, pentru a exista, are în permanenţă nevoie de puterea creatoare a lui Dumnezeu. Dacă El s-ar opri pentru o clipă din preocuparea pentru această lume, atunci Universul, toate stelele, toţi îngerii, toţi oamenii, toate animalele şi plantele, într-un cuvânt toată lumea văzută şi nevăzută, ar trăi o experienţă negativă. Domnul veghează asupra lumii, se îngrijeşte de lume, iar această grijă a Sa pentru noi o numim Providenţă divină.

Chiar şi unele popoare păgâne au crezut în Providenţa lui Dumnezeu. Filosoful Lactanţiu în opera sa: “Despre mânia zeilor” spune: “Cine neagă providenţa, acela Îl neagă pe însuşi Dumnezeu”. Cicero în tratatul său “Despre natura zeilor” scrie: “Providenţa lui Dumnezeu a creat întreaga lume cu tot ceea ce ea cuprinde şi tot Providenţa conduce în prezent. Cea mai perfectă lucrare a lui Dumnezeu este grija faţă de această lume”. Pentru aceea toate popoarele, în toate nevoinţele, se îndreptau spre dumnezeii lor aducându-le diferite sacrificii şi ofrande, cerând intervenţia lor, în diferite împrejurări.

În cuprinsul Sfintei Scripturi sunt prezentate căile Providenţei Divine. Patriarhul Iacob avea doisprezece fii, dintre care cel mai mult îl iubea pe Iosif. Fraţii l-au urât pe acesta atât de mult, încât l-au prins, l-au legat şi l-au vândut madianiţilor care călătoreau spre Egipt. În Egipt, Iosif a lucrat mai întâi ca sclav, a fost aruncat în închisoare pe nedrept, dar mai târziu a devenit mâna dreaptă a puternicului Faraon. Când a fost o foamete mare, care a durat şapte ani, fraţii lui Iosif au venit de două ori în Egipt pentru a face rost de hrană. Iosif i-a recunoscut şi s-a făcut cunoscut acestora spunându-le: «Eu sunt Iosif fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt… acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră… nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu» (Facere 45, 2. 4-5.8).

O istorie asemănătoare s-a petrecut şi în cazul Profetului Moise. Faraon a poruncit ca toţi copiii evrei născuţi, de parte bărbătească, să fie înecaţi (Exodul 1, 22). O femeie israeliană, timp de trei luni de zile şi-a ascuns copilul, după care l-a aşezat într-un coş de papură, pe care l-a pus de o parte la marginea râului. Fiica lui Faraon a ieşit să se scalde şi auzind plânsetul copilului, l-a aflat pe malul râului. Apoi l-a îngrijit ca pe propriul ei fiu. Acesta a fost Profetul Moise, prin care Dumnezeu i-a eliberat pe iudei din sclavia Egiptului. Necunoscute sunt căile Providenţei divine!

Adevărul despre Providenţa divină este deseori consemnat în Sfânta Scriptură. «Stăpânul… şi pe cel mic şi pe cel mare, El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi», – citim în Cartea Înţelepciunii lui Solomon. (6, 7). În Cartea Pildelor lui Solomon, se spune: «De Domnul sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să înţeleagă calea lui?» (20, 24). Psalmistul spune: «Domnul este Păstorul meu şi nimica nu-mi va lipsi» (Psalmul 23, 1). Isus Hristos vorbeşte minunat despre Providenţa Divină. «Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi: voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările» (Matei 10, 29-31). Şi din nou ne învaţă Mântuitorul: «De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru…, ştie doar Tatăl vostru cel Ceresc, că aveţi nevoie de ele» (Matei 6, 25. 32).

Citind aceste cuvinte ale Mântuitorului, poate că ne întrebăm: Cum putem să trăim după cuvintele spuse de Isus acum două mii de ani? Căci nu trăiesc în paradisul ceresc, ci în această vale de lacrimi, unde zilnic trebuie să muncesc, să înfrunt diferite greutăţi, iar Hristos ne asigură că Tatăl Ceresc se îngrijeşte de noi. Cum pot fi înţelese aceste cuvinte? Isus Hristos ne învaţă, ca atunci când ne întâlnim cu diferite necazuri pe drumul vieţii noastre, să nu uităm de Dumnezeu, de Tatăl nostru, Care se află în ceruri, Care cunoaşte toate nevoinţele noastre şi Care doreşte să fim fericiţi. Acest lucru nu înseamnă că suntem privaţi de a depune vreun efort în acest sens. Însuşi Apostolul Pavel spune: «Dacă cineva nu doreşte să lucreze, atunci să nu mănânce» (2 Tesaloniceni 3, 10). Chiar şi Fiul lui Dumnezeu – Isus Hristos, a lucrat în Nazaret. Şi Preacurata Fecioară Maria a lucrat, deci, se cuvine, ca şi noi să lucrăm. Dumnezeu ne oferă hrana, dar ea trebuie căutată şi trebuie să existe o preocupare pentru ea. Păsările zboară în aer nu din plăcere, ci ca să caute hrana, pe care Providenţa divină a creat-o pe pământ pentru ele. Hristos, a făcut, ca în plasele apostolilor să se prindă mulţi peşti, dar aceştia au trebuit să-şi arunce plasele în mare, iar apoi să le tragă afară. Dumnezeu, a făcut să cadă mană din cer, dar ea trebuia culeasă în fiecare zi. Psalmistul spune: «Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine» (Psalmul 37, 25). «Domnul este Păstorul meu şi nimica nu-mi va lipsi» (Psalmul 37, 25). Fiecare dintre noi am avut ocazia să ne convingem cât de ciudate şi necunoscute sunt căile Providenţei divine.

Oamenii se preocupă în mod exagerat pentru ei şi nu de puţine ori se concentrează asupra averilor sau bunurilor materiale. Dar: “Uitaţi-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.” Noi trebuie să avem încredere în Domnul. O viaţă lipsită de credinţa în Dumnezeu este de neconceput. Copilul are încredere în tatăl său, elevul în profesor, bolnavul în medic, iar noi creştinii suntem datori să avem încredere în Tatăl nostru cel ceresc. Psalmistul spune: «Ajutorul meu e la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul» (Psalmul 124, 8). Apostolul Petru ne spune: «Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi» (1 Petru 5, 7).

Rugăciune

O, Dumnezeul meu, fă, ca să mă ofer cu toată puterea mea voinţei Tale, întemeiată pe dăruire şi iubire, neţinând seama de îndoielile care îmi strecoară în suflet minciuna şi lucruri străine de voinţa Ta, dar şi potrivnice atotputerniciei, înţelepciunii, şi iubirii Tale infinite. Fă să cred că nimic din această lume nu se închide în faţa Providenţei Tale divine, atât în mijlocul ei, cât şi în viaţa fiecărui om care trăieşte în ea. Nimic din ceea ce este, puţin sau mult, nu se întâmplă fără ca să nu fie prevăzut, dorit, permis, sau călăuzit întotdeauna de Tine, spre scopurile Tale cele mari, pe care le-ai lăsat să fie pe pământ pentru iubirea Ta faţă de oameni. Aceasta pentru a crede că Tu permiţi aici, pe acest pământ, chiar şi timpul stăpânirii ateismului şi păgânismului, timpul dureros al dispariţiei dreptăţii, al încălcării cu nepăsare din partea noastră a poruncilor Tale Dumnezeieşti, al suferinţei celor nevinovaţi, liniştiţi, lipsiţi de apărare şi neajutoraţi…

Fă să cred că ultima asprime a acestei experienţe înfiorătoare, a triumfului răului, aici pe pământ, va ţine numai un timp, şi nu totdeauna. Fie, ca să sosească cât mai curând ora Ta, timpul îndurării Tale Divine, al sfintei bucurii, clipele noilor cântări de eliberare, pace şi fericire eternă. Amin. (După Papa Pius al XII-lea)