A ierta e un lucru serios, dificil din punct de vedere uman, dacă nu chiar imposibil. Nu trebuie să vorbim despre acest lucru cu uşurinţă, fără să ne dăm seama de ceea ce i se cere persoanei ofensate, atunci când i se spune să ierte. Pe lângă porunca de a ierta, trebuie să îi oferim omului şi un motiv pentru care să ierte. De fapt, acest lucru îl face Isus prin parabola regelui şi a celor doi servitori. Din parabolă rezultă clar de ce trebuie să iertăm: pentru că Dumnezeu este primul care ne-a iertat şi ne iartă pe noi! Ne iartă o datorie infinit mai mare decât cea pe care aproapele ar putea-o avea faţă de noi. Diferenţa dintre datoria faţă de rege (zece mii de talanţi) şi cea faţă de celălalt servitor (o sută de dinari) corespunde în ziua de astăzi la diferenţa dintre trei milioane de euro şi câţiva cenţi!

Sfântul Paul poate să spună deja: “Aşa cum v-a iertat Domnul la fel să vă iertaţi şi voi” (Coloseni 3,13). Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” e depăşită. Nu mai există criteriul: “Ceea ce altul ţi-a făcut ţie, fă-i şi tu lui”; ci: “Ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine, fă şi tu altuia”. În plus, Isus nu s-a limitat la a ne porunci să iertăm; a iertat el mai întâi. În timp ce îl ţintuiau pe cruce s-a rugat spunând: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). Este ceea ce deosebeşte credinţa creştină de orice altă religie.

Budha le-a lăsat şi el discipolilor săi maxima: “Nu prin resentiment se potoleşte resentimentul; prin lipsa de resentiment se potoleşte resentimentul”. Cristos însă nu se limitează să indice calea desăvârşirii, ci dă forţa necesară pentru a o parcurge. Nu doar ne porunceşte să facem acest lucru, ci acţionează împreună cu noi. În aceasta constă harul. Iertarea creştină trece dincolo de non-violenţă sau de lipsa de resentiment.

S-ar putea obiecta: a ierta de şaptezeci de ori câte şapte nu înseamnă oare a încuraja nedreptatea şi a da cale liberă atotputerniciei? Nu, iertarea creştină nu exclude, în anumite cazuri, a denunţa persoana şi a o duce în faţa justiţiei, mai ales atunci când în joc sunt interesele şi binele altor persoane. Iertarea creştină nu le-a împiedicat – pentru a da un exemplu – pe văduvele unor victime ale terorismului sau ale mafiei să caute cu tenacitate adevărul şi dreptatea în ceea ce priveşte moartea soţilor lor.

Nu există însă doar marile iertări; există şi iertările de fiecare zi: în viaţa de cuplu, la muncă, între rude, între prieteni, colegi, cunoscuţi. Ce trebuie să faci când descoperi că ai fost trădat de propriul partener de viaţă? Să ierţi sau să te desparţi de el? E o problemă foarte delicată; nu se poate impune nici o lege din exterior. Persoana trebuie să descopere în sine însăşi ce anume trebuie să facă.

Pot să spun însă un lucru. Am cunoscut cazuri în care partea ofensată a găsit, în iubirea faţă de celălalt şi în ajutorul care vine din rugăciune, forţa de a-l ierta pe partenerul de viaţă care greşise, dar căruia îi părea sincer rău. Căsătoria renăştea ca din cenuşă; avea un fel de nou început. Desigur, nimeni nu poate pretinde că acest lucru se poate întâmpla într-un cuplu “de şaptezeci de ori câte şapte”.

Trebuie să fim atenţi să nu cădem în capcană. Există un risc şi în iertare. Acesta constă în a ne forma mentalitatea celui care crede că are mereu ceva de iertat altora. Pericolul de a crede că mereu trebuie să acordăm iertare, niciodată să primim. Dacă am reflecta cu atenţie, de multe ori, când am fi gata să spunem: “Te iert!”, am schimba atitudinea şi cuvintele şi i-am spune persoanei din faţa noastră: “Iartă-mă!” Ne-am da seama că şi noi trebuie să fim iertaţi pentru ceva. A cere iertare este mai important decât a ierta.