Ne aflăm în duminica dintre sărbătoarea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos la cer şi sărbătoarea Rusaliilor, un timp care, din punctul de vedere al prezenţei lui Isus Cristos, ne trimite parcă cu gândul la Sâmbăta Mare.

Atunci eram în aşteptarea învierii Domnului, acum suntem în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Atunci, prin moartea sa, Isus plecase fizic dintre apostoli, acum, prin înălţare, Isus face acelaşi lucru, pleacă fizic dintre apostoli şi dintre cei care l-au urmat. Şi atunci ca şi acum ne încearcă parcă un sentiment de nostalgie; Şi noi putem spune cu cei doi ucenici care au luat cina cu Isus la Emaus: “Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? (Lc 24,32). Nu am trăit noi cu atâta intensitate timpul sfânt al Postului Mare! Nu am simţit noi din plin bucuria trăirii învierii Domnului? Şi acum! Acum Isus a plecat dintre noi! S-a înălţat la cer, s-a dus în Casa Tatălui să ne pregătească un loc.

Întâlnirea cu Isus, este imposibil să nu lase urme. Să ne amintim de dorinţa şireată a lui Irod care spunea magilor veniţi din răsărit să-l găsească pe regele nou născut: “Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate despre copil şi, când îl veţi fi găsit, înştiinţaţi-mă şi pe mine ca să merg şi eu să mă închin lui” (Mt 2, 8). Găsirea şi cunoaşterea lui Isus însă i-a transformat pe magi, iar ei, “pe un alt drum s-au întors în ţara lor” (Mt 2,12).

Femeia păcătoasă, vameşul Matei, Zaheu, fariseul Nicodim, atâţia bolnavi, posedaţi, mulţimile de oameni care l-au întâlnit şi l-au auzit, care s-au bucurat să primească din mâinile lui iertarea păcatelor, sănătatea fizică şi spirituală, hrana materială, toate acestea au fost întâlniri cu Isus. Cine îl întâlneşte cu adevărat pe Isus, nu poate să-l uite.

Pe amintirea de primiţie a unui preot erau scrise următoarele cuvinte: “Dacă m-ai întâlnit pe mine şi m-ai uitat, nu ai pierdut nimic, dar dacă l-ai întâlnit pe Isus şi l-ai uitat, ai pierdut totul!”

Vorbim astăzi despre întâlnirea cu Isus şi despre această aparentă lipsă a lui din lume. Dar mai întâi aş vrea să pun două întrebări: Îl mai întâlneşte astăzi lumea pe Isus? Se mai simte astăzi prezenţa lui în lume? Sau suntem într-o continuă Sâmbătă Sfântă? Sau poate într-o continuă perioadă dintre Înălţare şi Rusalii?

Mergeţi în spitale şi veţi vedea oameni disperaţi, bolnavi cronici, bolnavi pe care nu-i mai vizitează nimeni, bolnavi pe care, din diverse motive, poate nici medicii nu vor să-i mai îngrijească.

Mergeţi în penitenciare şi veţi vedea tineri care, în loc să construiască autostrăzi, să modernizeze oraşele şi satele noastre, să cucerească lumea prin tinereţea lor, sunt condamnaţi la ani grei de închisoare din cauza delictelor comise.

Mergeţi la Forţele de muncă şi veţi vedea câţi şomeri sunt, oameni care, din cauza crizei economice mondiale sau din diverse motive, au rămas fără un loc de muncă.

Deschideţi televizoarele, citiţi ziarele, intraţi pe internet şi veţi vedea cât de departe pare lumea reală de astăzi, de Dumnezeu!

Îl mai întâlnesc oamenii de astăzi pe Isus? Sau, mai poate Isus să-l întâlnească pe omul postmodern de astăzi?

Într-o zi un bărbat a făcut o criză comiţială în urma căreia un altul ar fi murit imediat. După mai multe minute şi-a revenit, s-a ridicat şi a urmat un lung drum de suferinţă; câteva operaţii grele, paralizie şi alte crize. A urmat o perioadă destul de lungă de spitalizare şi de îngrijire atentă din partea celor din jur. De ce a fost nevoie de acea criză? De ce nu şi-a înghiţit limba atunci să moară? Pentru că Dumnezeu avea un plan, un plan de iubire. Acel bărbat era dator lui Dumnezeu, îi datora mulţi ani de rătăcire, iar acum a avut posibilitatea să revină acasă, să revină în “Casa Tatălui”. Şi lui îi pregătise Isus un loc. Prin suferinţa sa, prin grija pe care au avut-o cei din jur faţă de el, a făcut apostolatul iubirii lui Dumnezeu. Aşa a înţeles şi el şi cei care l-au îngrijit că Dumnezeu are modul său de a acţiona, de a se face prezent, un mod care, de cele mai multe ori, este contrar a tot ceea ce vedem sau aşteptăm noi oamenii de astăzi.

Altădată, din întâmplare, un om face un accident de maşină care se soldează cu o victimă. Traversase neregulamentar, dar impactul i-a fost fatal. Aflat în închisoare, şoferul are timp să se gândească la Dumnezeu. Regretă, nu atât accidentul, deoarece, în conştiinţă, ştie că nu ar fi putut evita impactul. Efectiv s-a trezit cu bărbatul pe parbriz şi aceasta fără să aibă viteză. Regretă mai ales că înainte de accident îşi jignise părinţii, îşi lovise mama, iar pe tatăl îl înjurase.

Trăim într-o lume care despică firul de păr în patru şi o face bine, dar adesea ignoră esenţialul: că firul de păr nu creşte fără ştirea lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi ca în fiecare moment să facem alegere între Iuda şi Matia, între Iuda, ca simbol al răului şi Matia, ca simbol al celui care a fost încă de la început cu Isus, care a fost martor al învierii. A merge cu Iuda, pe drumul său, înseamnă a trăi viaţa în mod dezordonat; a nu înţelege că Dumnezeu ne-a creat şi ne susţine în existenţă, că Isus ne-a mântuit şi că Duhul Sfânt ne sfinţeşte cu harul său în fiecare moment, înseamnă a lăsa disperarea, ura, invidia, gelozia şi altele asemenea, să ne călăuzească în viaţă. Şi cum să mai vedem prezenţa lui Dumnezeu printre toate acestea?

A fi aleşi ca şi Matia, aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi; aceasta este şi chemarea celui care suferă, indiferent dacă această suferinţă se numeşte boală, nedreptate, şomaj, lipsuri. În suferinţă facem experienţa necesităţii; a necesităţii cuiva care să ne ajute, a necesităţii sănătăţii, a necesităţii aproapelui, a necesităţii lui Dumnezeu care, înainte de toate, este iubire.

De fapt, de ce nu simte lumea de astăzi prezenţa reală a lui Dumnezeu? Pentru că îi lipseşte iubirea! Şi de ce Dumnezeu nu este lăsat să intre în viaţa omului de astăzi? Pentru că omului de astăzi îi lipseşte iubirea. Şi nu mai este nevoie să exemplific de ce!

Şi totuşi există atâtea soluţii pentru a ne lăsa şi astăzi contaminaţi de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu.

În evanghelie Isus a spus: “Păstrează-i în credinţa faţă de numele tău… Bucuria mea în ei să fie deplină… Eu le-am dat cuvântul tău… Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău… După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa îi trimit şi eu pe ei în lume…”

Aşadar, harul şi puterea lui Dumnezeu sunt de partea noastră. Dumnezeu nu ne-a creat să fim sclavii răului, ci ne-a creat să fim liberi. Cine iubeşte aşa cum ne-a iubit Isus este o persoană liberă.

Vă invit astăzi să ne lăsăm eliberaţi de rău. Să conştientizăm că fiind creaţi de Dumnezeu din iubire, suntem chemaţi la iubire. Să ne amintim cu nostalgie de marile intervenţii ale lui Dumnezeu din viaţa noastră; de botezul nostru, de prima sfântă Împărtăşanie, de Duhul Sfânt pe care l-am primit la Mir, de iubirea care ne-a unit în sacramentul căsătoriei, de glasul tainic care ne-a chemat la Preoţie sau la viaţa consacrată, de mângâierile calde ale mamelor noastre, de forţa taţilor noştri, de ce nu, de mângâierea celor care ne-au vizitat când eram bolnavi şi chiar şi de glasul dojenitor al celor care ne-au îndreptat sau ne-au repus pe calea binelui când noi ne-am îndepărtat de ea.

Mai putem spune că Dumnezeu, Isus Cristos, lipseşte astăzi dintre noi? Dacă am spune aceasta, prezenţa noastră aici ne-ar contrazice. Suntem copiii lui Dumnezeu, copii iubiţi, doriţi şi plini de tot darul şi atunci, cum să nu simţim prezenţa lui în mijlocul nostru?

Doamne, îţi mulţumim că eşti cu noi, îţi mulţumim pentru iubirea ta. Fă ca întâlnirea noastră de astăzi cu tine să ne schimbe asemenea magilor, a femeii păcătoase, a vameşului Matei, a lui Zaheu, a farizeului Nicodim şi a atâtor bolnavi sau posedaţi, asemenea mulţimilor care te-au întâlnit şi te-au auzit, care s-au bucurat să primească din mâinile tale iertarea păcatelor, sănătatea fizică şi spirituală şi chiar hrana materială. Fă-ne astăzi şi întotdeauna martori ai iubirii tale în lume. Amin.